Dacă despre prietenii apropiaţi se cunosc destule detalii, despre familia lui Ilarie Voronca se ştie relativ puţin: fiu al negustorului Isidor Marcus şi al Ceciliei, avînd o soră geamănă care a trăit doar patru zile, un frate, Alexandru Marius, viitor actor, şi o soră, Willy, ce a supravieţuit (vezi Născut în ʹ02) în 1931 unei tentative de suicid (hipersensibilitatea poetului, vecină cu labilitatea, avea, pare-se, un fond genetic), iar din ceea ce cunoaştem, referinţele despre rude sînt aproape inexistente. Pînă acum, cînd din dedicaţia ce urmează, pe un alt Petre Schlemihl, poetul proiectează superlativ în cîmp afectiv măcar una dintre figurile centrale ale familiei: „Mult iubitului meu tată această poveste a omului dintotdeauna, cu profundă şi respectuoasă dragoste. Edi”.
După 1934, Voronca desfăşoară o bogată activitate literară în spaţiul francez, publicînd mai multe cărţi, colaborînd la reviste prestigioase şi promovînd intens valorile culturale româneşti. Legat de această preocupare, revăzînd două cărţi tipărite la Paris cu dedicaţii către savantul Dimitrie Gusti: „Excelenţei sale Doamnei şi Domnului D. Gusti, în semn de infinită recunoştinţă şi de respectuoasă admiraţie. Ilarie Voronca” (Patmos, 1934, ediţie imprimată în 503 exemplare) şi „Excelenţelor-Lor Doamnei şi Domnului D. Gusti, în semn de nemărginită recunoştinţă şi de respectuoasă afecţie. Ilarie Voronca’’ (Le marchand de quatre saisons, 1938, ediţie trasă în 600 de exemplare), am descoperit izvorul sincerelor sentimente pentru preşedintele comitetului şi comisarul general al guvernului pentru expoziţie (vezi articolul lui Pavel Ţugui, „Pavilionul României la Expoziţia Internaţională din Paris, 1937”, din revista Steaua, nr. 8 din 1983):
„La începutul anului 1937, se implică direct în acţiunile comisariatului general de pregătire a Pavilionului României și scriitorul Ilarie Voronca. El expediază lui Dimitrie Gusti următoarea scrisoare:
«12 Rue Jonquay Paris (XIV)
Paris 14 Februarie 1937
Domnule Ministru,
Îmi iau îngăduinţa de a vă reaminti convorbirea pe care am avut-o cu Domnia-Voastră și de a Vă supune din nou un plan de activitate la Paris, în legătură cu Expoziţia ce se va deschide în luna Mai. Legăturile de prietenie pe care le am cu redactorii cîtorva mari ziare pariziene (ca Paris-Soir, L’Intransigent, Le Jour, Figaro etc.) cum şi colaborarea permanentă la revistele Les Nouvelles littéraires, Les Mois, Cahiers du Sud, îmi dau posibilitatea de a desfăşura o propagandă utilă, pentru participarea României la Expoziție. Îmi permit să vă semnalez studiul asupra muzeului satului românesc pe care l-am publicat în numărul pe Februarie al revistei Les Mois. În ziua de 25 Februarie încep la postul de radiodifuziune Radio-Paris un ciclu de conferinţe despre literatura românească. Aceste conferinţe sînt paralele cu cele pe care le ţin la Sorbona despre romanul şi poezia românească.
Cum Domnul Consilier Nicolae Pillat, căruia am avut prilejul să-i expun planul de propagandă în legătură cu Expoziția, a primit cu simpatie proiectele mele, vă rog respectuos să binevoiți a interveni pe lîngă Domnul Ministru al Afacerilor Străine, să acorde detaşarea mea (sau dacă detaşarea nu e posibilă, concediul meu), la Paris, pentru tot timpul cît va dura Expoziţia.
Primiţi, vă rog, Domnule Ministru, expresiunea respectuosului meu devotament
(ss) Ilarie Voronca
Referent la Direcţia Presei din Ministerul Afacerilor Străine».
Scrisoarea e însoţită de o recomandare dactilografiată, semnată de Niculae Pillat, care scrie:
«Monsieur le Ministre,
Je me permets de vous envoyer la lettre ci-jointe que vous adresse M. Voronca que j’ai eu le plaisir de connaître par mon frère dont il est très ami. Je suis convaincu que M. Voronca pourra nous être très utile par sa propagande et je suis certain que vous voudriez bien, dans l’intérêt de notre participation à Paris, lui donner satisfaction. D’avance je vous en re-mercie très vivement…». (Arhivele Centrale de Stat, Fond. Fundaţia Culturală Regală, dosar 9/1937, f. 5 şi f. 6).
Ca în toate celelalte cazuri, și de această dată, profesorul D. Gusti aprobă cererea și Ilarie Voronca este detaşat, pînă în luna nоiembrie 1937, ca salariat al comisariatului general. El a desfăşurat o bogată activitate, astfel că este numit membru în «juriul internaţional pentru spectacolele teatrale» din cadrul Expoziţiei Internaţionale (Idem, dosar 5/1937, f. 8). Autorul Incantațiilor intervine pe lîngă «Companie Pitoëff au Théâtre des Mathurine» să colaboreze la organizarea «Galei de luni» a delegației române, scrie articole și cronici despre spectacole, concerte, expoziţii”.
Evocîndu-l pe Profesorul Dimitrie Gusti, un nou scurtcircuit al memoriei mi-a adus în faţă dedicaţia de pe albumul Daumier (1938) a criticului şi istoricului de artă Jacques Lassaigne, şi el un ajutor al acestuia cu prilejul Expoziţiei Universale de la Paris din 1937: „À Monsieur et Madame Demetre Gousti en témoignage de respectueuse affection. Jacques Lassaigne, Paris, 8 mars 1939”. El a publicat în 1947 traducerea realizată împreună cu Ilarie Voronca, a lucrării lui Constantin Brăiloiu, Ale mortului din Gorj (1936), sub titlul Les chants du mort, după ce aceasta apăruse în revista Mesures în timpul vieţii poetului român (1939).
Traducerile i-au trezit un viu interes lui Voronca pe axa de transmisie a culturii române în Franţa, un exemplu elocvent fiind transpunerea în limba franceză, pe lîngă propria operă, a unor poeme ale lui Lucian Blaga, printre care şi Tristesse métaphysique, în articolul „Un poète roumain dʹaujourdʹhui – Lucian Blaga”, din revista LʹEuropéen (1 noiembrie 1935), în care îl menţionează şi pe Arghezi, numindu-l „le plus grand poète roumain dʹaujourdʹhui”. În Gazeta literară nr. 37 (776) din 14 septembrie 1967, Dorli Blaga relata că „cele patru poezii de Lucian Blaga încredințate nouă spre publicare de poetul Ştefan Roll, după întoarcerea sa din Franța, au fost traduse în limba franceză de Eugen Ionescu și Ilarie Voronca în colaborare cu poetul Jean Vortel, în anul 1943. Poemul Conclusion (Încheiere) a fost citit la 21 Iulie 1943 la postul de Radio-Difuziune din Marseille”. Celelalte trei poezii erau: Autour des aieux, Le Corbeau şi Souvenir. Poemele Souvenir şi Conclusion au apărut în numărul 261 din noiembrie 1943 al revistei Cahiers du Sud, în cadrul unui grupaj de poeme de Tudor Arghezi şi Lucian Blaga traduse din română, fără a se indica numele traducătorului, dar mesagerul de mai sus, Ştefan Roll, lămureşte misterul şi face importante precizări despre aceste traduceri, în numărul comemorativ pentru Tudor Arghezi din 8 august 1967 al revistei Argeş: „…Eugen Ionescu mi-a vorbit, într-una din zile, despre prietenia lui cu Ilarie Voronca. Din vremea refugiului lor la Marsilia, în anii de ocupație, unde căutau să împreune bejenia lor cu împotrivirea față de fascismul care cotropise continentul nostru aproape în întregime. Eugen lonescu lucra la radiodifuziunea locală. În emisiunea culturală, printre alte literaturi de rezistență, s-au gîndit la marele nostru poet Tudor Arghezi, pentru care aveau aceeași crucială admirație, și la celălalt mare poet al nostru, Lucian Blaga. I-au tradus. Ilarie Voronca, în colaborare cu poetul francez Jean Vortel. Voronca, urmărit de poliția colaboraționistă, trebuia să se ferească, urmînd să semneze traducerile cu pseudonimul Edouard Valla sau Edouard Deville (numele lui de botez fiind Eduard). Poezia lui Tudor Arghezi, Duhovnicească, a fost declamată pe două voci la Radio-Marsilia, altele urmau să apară în revista locală Cahiers du Sud, unde au şi apărut, dar fără semnătura traducătorilor, pentru a nu fi deconspirați. Aranjaseră să apară – era în anul 1943 – un volum de poeme de Tudor Arghezi. Li se cerea însă autorizația autorului, care nu putea fi uşor găsit pe acea vreme, spre a se stabili corespondența necesară. Autorizație acordată eventual traducătorului pe numele Edouard Valla, dacă nu Eugen Ionescu, cartea urmînd să fie publicată de editorul Jean Vigneau din Marsilia. Eugen Ionescu a păstrat manuscrisele traducerilor. S-a ridicat de la masa unde stam de vorbă, s-a dus în biroul de alături şi a revenit cu mapa de hîrtii: «la-le! Du-le în țară! Fă-le cunoscute dacă vrei. Să se ştie că în acele vremi de restriște, de ucigaşă hulă împotriva culturii, noi am înțeles aici să-l traducem pe Tudor Arghezi, pe Lucian Blaga, pe aceşti doi superbi reprezentanți ai poeziei române de mondială altitudine, pe aceşti demnitari ai artei spre a conjuga cît mai multe forţe progresiste în împotrivirea noastră, în asaltul nostru contra tenebrelor». Făcînd cunoscute traducerile din Tudor Arghezi ale lui Eugen Ionescu și Ilarie Voronca, acum, cînd mîna care le-a creat a devenit de marmură eternă, cred că folosesc pe deplin consimțămîntul lui Eugen Ionescu și îmi iau îngăduința să aduc în numele lui și postum, al colaboratorului său întru tălmăciri, Ilarie Voronca, omagiul lor, poetului pe care-l admirăm încă din superba noastră tinerețe și incandescență literară. Bucureşti 17 iulie 1967. ŞTEFAN ROLL”.
Prolifica activitate în spaţiul francez a lui Ilarie Voronca s-a bucurat de o mare apreciere, o dovadă fiind tuşa elogioasă de pe culegerea de poeme Chansons malaises (1935): „à Ilarie Voronca grand poète occidental ces petites melodies d’une autre terre en amical souvenir. Ivan Goll”. Din convorbirea lui Romulus Vulpescu cu poetul Robert Goffin – preşedintele PEN-Clubului belgian (vezi Luceafărul nr. 52 din 27 decembrie 1969) –, aflăm despre o întîlnire a lui Ilarie Voronca cu acest important poet avangardist francez: „După Tzara, vreau să vă spun cum l-am cunoscut pe Ilarie Voronca. La Bruxelles era un grup care edita Le Journal des Poètes. Prin 1937-’38, organizam dineuri alternative: unul la Paris, următorul la Bruxelles. Cu prilejul unui dineu la Paris, i-am întîlnit pe Voronca și pe soţia lui. Am stat mult de vorbă cu el. Ţin minte că mi-a oferit una dintre cărțile lui în franţuzeşte, o carte în care e vorba despre fructe, despre legume, nu mai țin minte titlul, şi pe care mi-a scris o dedicație. Pe urmă, la o întîlnire ulterioară, un dineu la Bruxelles, Ilarie Voronca a venit împreună cu soția lui, şi i-am invitat la un dejun la mine, în strada Bosquet, la numărul 62, unde locuiam pe atunci, împreună cu soția mea, Suzanne. Mai erau invitați la mine, pe lîngă soții Voronca, poetul Yvan Goll (autorul trist și tandru – 1889-1950: Mitul stîncii găurite, Ioan-fără-țară; R.V.), tot cu soţia, şi un sculptor celebru, care mai trăieşte încă, Zadkin. După ce-am mîncat, i-am luat în maşina mea pe Goll şi pe Voronca şi ne-am dus să vedem la Charleville locul unde se născuse Rimbaud. Eram, şi sînt, un fervent rimbaldian. În vremea aia pregăteam o carte – cred că şi scrisesem prima mea lucrare despre Rimbaud, Pe urmele lui Arthur Rimbaud”.
Iată că şi Robert Goffin îl evocă pe Voronca alături de soţia sa, femeia de care nu s-a despărţit sufleteşte niciodată, deşi a fost devorat de pasiunea pentru o altă femeie, aşa cum poetul îi mărturisea chiar Colombei într-un bileţel scris pe o hîrtie zdrenţuită, smulsă dintr-un carneţel: „…Inima mea se sfîşie gîndindu-mă cît te fac să suferi. Trebuie să știi că, în pofida pasiunii mele, voi fi întotdeauna alături de tine”. Imensul zbucium al poetului se desprinde şi din ultima scrisoare trimisă lui Saşa Pană de la Paris, pe 6 decembrie 1945, publicată, ca şi bileţelul de mai sus, în cartea Ilarie Voronca – Jurnalul sinuciderii (2016), pe care posesorul acestui fabulos document mi-a scris: „Printre sutele de dedicaţii aflătoare în rafturile lui George Corbu (tătic, dar încă «junior») se strecoară timid şi una de la Vladimir Pană, Bucureşti, 6 oct. 2017 (dar de drept cu vreo juma’ de an mai devreme! V.P.): «…Pentru că ești același frăţesc Saşa de la unu, îți voi spune că sufăr mult pentru că sînt despărţit de femeia vieții mele, Rovena Văleanu, cu care sper să mă căsătoresc de-ndată ce va fi la Paris. Colomba (care a rămas o mare prietenă) e tovarăşa prietenului meu, poetul comunist Guillevic…»”. Nu este mai puţin adevărat că şi Colomba i-a ţinut vie memoria, luptîndu-se cu toată energia pentru ca opera marelui dispărut să dăinuiască, aşa cum citim într-o scrisoare trimisă de ea lui Saşa Pană de la Paris, pe 29 august 1972: „Am găsit de asemenea la reîntoarcerea mea o scrisoare-contract de la editura Minerva care mi se pare o derîdere (une dérision) şi o ofensă la memoria lui Voronca. Ei se referă la o scrisoare din 29 Sept. 1969 (de ce nu 1848). Un contract se face în principiu înainte de tipărire şi nu după. Adevărat că eu te-am autorizat pentru o culegere, acum trei ani, dar dorinţa mea era să apară, aşa cum zic chiar ei, «eşalonată în timp» opera lui Voronca… Aceşti 600 fr., care nu reprezintă nici a zecea parte din ce îmi trebuie ca să refac şi răscumpăr mormîntul, mi se par o insultă. Dacă aş fi ştiut, făceam donaţie poporului român şi tineretului dornic de a citi poezia lui Voronca, donaţie publică în toată presa. Îţi trimit răspunsul meu editurii”. „Voronca a fost recent tradus în multe limbi şi renumele poetului nu e de refăcut. Destinul tragic al poetului s-a legat, aşa cum se ştie, de Rovena Văleanu, violonistă la Filarmonică, de aceeaşi vîrstă cu el, pe care o cunoaşte în 1937 la Bucureşti. Detaliile rămîn neclare, cert este că cei doi încep o relație pentru care Voronca se va despărți în 1938 de iubirea vieții lui, Colomba, deşi cei doi rămîn buni prieteni pînă la dispariția poetului. Nu au divorțat. O lasă pe Rovena la Bucureşti, iar Eduard, care devine cetățean francez în 1938, rămîne în Franţa, fără să-şi poată imagina că despărţirea lor va dura șapte ani, pînă la finele războiului… La 20 ianuarie 1946 ajunge în România, unde va participa la o conferință pentru pace (prima vizită, direct de la gară, este acasă la Saşa Pană), iar pe 2 februarie, în preziua plecării, este organizat un banchet în cinstea sa, la Restaurantul Imperial, cu o importantă listă de invitați […]. Printre ei: Gala Galaction, Ury Benador, Grigore Preoteasa, Eugen Jebeleanu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Cella Serghi-Bogdan, Zaharia Stancu, Aurel Baranga, şi aşa mai departe. Dar pentru povestea noastră, cea mai interesantă semnătură de pe listă este prima de pe coloana a doua: Rovena Voronca. Cei doi vor porni spre Constanța, unde, pe 4 februarie, s-au îmbarcat pe vaporul cu destinație Franța. În timpul acestui periplu începe ultimul jurnal ținut de Edi, care a văzut lumina tiparului în traducerea şi sub îngrijirea lui Vladimir Pană, în anul 2016. Adică după 70 de ani. Acolo îşi povesteşte chiar Voronca trecerea de la extaz la agonie provocată de Rovena… La 5 aprilie 1946, este găsit mort, în bucătăria casei din Paris unde locuia. Sigilase încăperea şi luase un pumn de somnifere cu alcool înainte să deschidă robinetul de gaz” (vezi Cosmin Pană, „Eduard Ilarie Voronca, O cronologie bazată pe documente inedite din arhiva Saşa Pană”, în volumul colectiv coordonat de Carol Iancu, Ilarie Voronca (1903-1946). De la Brăila la Paris, 2024). „Trecerea de la extaz la agonie provocată de Rovena” a fost determinată de cruda mărturisire a iubirii pentru alt bărbat, care a rănit grav psihicul fragil al poetului, instalîndu-i plenar lipsa raţiunii de a trăi şi împingîndu-l, în final, la gestul ultim.
În articolul „Ilarie Voronca” din Ultima oră (nr. 418 din 10 februarie 1946), prietenul din tinereţe, Zaharia Stancu, descrie şi el ultima vizită în România, neuitînd să reliefeze că, în discuţia purtată, a venit vorba şi de soţia poetului… Rovena: „Săptămînile trecute citeam în ziare că vechiul meu prieten, poetul Ilarie Voronca se află în Capitală. Cînd a venit? Pe birou sună telefonul: «Bună dimineața, dragul meu. Îmi recunoști vocea?». Voronca… Odaia în care ne întîlnim e spînzurată lîngă cer – o odaie în dezordine, cu cărți multe și vechi, cu bagaje răvăşite… Ne privim o clipă, ne îmbrățișăm. Poetul Ilarie Voronca a îmbătrînit puțin. Mi se pare că şi eu am îmbătrînit. Are aceeaşi față prelungă, aceeaşi gură senzuală, fruntea mai crescută de un început de chelie. Dar ochii îi sînt tot calzi, vocea tot înfăşurată în mătasă… «Iat-o pe Rovena, soția mea. N-am văzut-o de şase ani… O iau în Franţa…» Amintiri, amintiri, amintiri… Îmi povesteşte în goană viaţa lui. Parisul, prăbuşirea Franţei, năvala nemţească, viața plină de pericole în munți şi pe la ferme. «Am doi mari prieteni în Franţa: Aragon, Eluard… Am mulți prieteni în Franţa…». Ilarie Voronca a stat două săptămîni în ţară. A ţinut cîteva conferinţe, i s-au făcut recepții oficiale, la S.S.R., colegii l-au primit cu brațele deschise şi l-au omagiat. Tot timpul poetul a vorbit despre Franţa, despre scriitorii din rezistenţă, despre cărțile lor luminoase, despre lupta lor pentru triumful democrației. Ilarie Voronca a plecat din nou în patria lui adoptivă pentru gloria căreia munceşte şi scrie. La plecare l-am văzut cu lacrimi în ochi… Inima lui Ilarie Voronca a rămas aici, printre noi…”.
După această poveste, tragica şi răvăşitoarea invocaţie de pe Henrika (1945): „A ma Rovena pour laquelle je veux mourir et que j’aime plus que la vie. Edi”, demonstrează încă o dată că pentru omul Ilarie Voronca cuvintele erau mult mai mult decît un instrument de comunicare, fiind înzestrate şi cu o funcţie profetic-premonitorie, care a făcut diferenţa dintre viaţă şi moarte.