Ilarie Voronca – dedicaţia, între bucuria vieţii şi presentimentul morţii

Acum ceva timp, am avut şansa ca, la o licitaţie a unei cunoscute case bucureştene, să pot intra în posesia unei interesante scrisori ce relatează istoria unei ediţii configurate de doi prestigioşi cunoscători ai avangardei româneşti, ambii repere în devenirea mea bibliofilă.

 

„Cluj, 29 sept. 86

Stimate Domnule Brezianu,

Am primit cu bucurie vestea înscrierii, în proiectele Cărţii Româneşti, a tipăririi «Interviului» lui Voronca. Voi face, desigur, cu plăcere prefaţa promisă – şi aştept să văd cît mai curînd manuscrisul (poate peste vreo lună, cînd sper să închei ediţia despre care v-am vorbit – căci mai curînd nu o pot încheia). Rîndurile Dv. m-au făcut să mă gîndesc însă şi la o altă posibilitate, în legătură cu care v-aş cere părerea. Este vorba de includerea, în volumul care ar cuprinde Interviul şi a celor Unsprezece povestiri (Onze récits), apărute cu o prefaţă de Eugène Ionesco, pe care le-am tradus în urmă cu zece ani (doar două au fost publicate în Tribuna, pe cînd eram încă lector la Paris III). Nu e un număr prea mare de pagini aşa încît volumul plănuit n-ar creşte peste măsură. În schimb, s-ar completa imaginea despre proza poetică a autorului. Dacă aţi fi de acord cu această asociere, aş putea revedea şi pune la punct această versiune (i-aş putea scrie şi lui E. Ionesco pentru obţinerea acordului cu privire la reproducerea prefeţei). În aşteptarea opiniei Dumneavoastră, vă mulţumesc încă o dată pentru invitaţia de colaborare şi vă rog să primiţi expresia sentimentelor mele celor mai distinse, Ion Pop.“

Transcriu cu emoţie şi dedicaţia nostalgică a domnului academician, de pe un exemplar al acestei ediţii din 1989, Ilarie Voronca – Interviul * 11 Povestiri, prefaţă de Ion Pop, cuvînt înainte de Barbu Brezianu, traduceri de Barbu Brezianu şi Irina Fortunescu –, nu înainte de a preciza că rîndurile de mai sus şi-au găsit aşteptatul ecou, ediţia ieşind de sub tipar exact aşa cum Domnia Sa propunea: „Domnului George Corbu Jr. un gînd nou, prietenesc, pe aceste pagini învechite înainte de vreme, cum n-ar fi meritat. Ion Pop, nov. 2022“.

Rămînînd conectat la circuitul fecund al avangardei literare, amintesc că l-am cunoscut pe ilustrul critic de artă şi poet Barbu Brezianu prin graţioasa bunăvoinţă a doamnei academician Georgeta Filitti, buna sa prietenă, atunci cînd i-am arătat cu sfială un exemplar recuperat de mine dintr-o vitrină de anticariat, Corps mémorable (1948), pe care autorul scrisese: „à Barbu Breziano en souvenir de mon premier voyage dans la République Populaire Roumaine, Paul Eluard“. Neaşteptata reîntîlnire a generat din partea-i o hiperbolică definire a mea: „Extraordinarului detectiv literar George Corbu Jr. această memorabilă dublă amintire dintr-un veac, vai, asfinţit. Barbu Brezianu, 30 XI 2003“. Impulsionat de onoranta caracterizare, am revăzut în liniştea bibliotecii profilîndu-se imaginea lui Ilarie Voronca din dedicaţiile adunate în mai bine de un sfert de secol de intensă febră bibliofilă. Perseverare angelicum!

Un exemplar din placheta de debut Restrişti (1923), cu desene de Victor Brauner, poartă dedicația: „Poetului Mihail Moşandrei închin aceste versuri ca o cupă pentru prietenia noastră care începe. Ilarie Voronca“, cu care autorul era bun amic, frecventînd amîndoi Cenaclul Sburătorul (vezi Mihai Moşandrei, File regăsite, ediţie îngrijită şi note de Adrian Săvoiu, 2006). Tot în cercul Sburătorului se întîlnea şi cu Tudor Muşatescu, căruia avea să-i scrie pe Act de prezenţă(1932): „Iubitului şi surprinzătorului meu prieten – maestru al teatrului românesc – Tudor Muşatescu cu profundă dragoste şi admiraţie. Ilarie Voronca“. Aprecierea la adresa marelui dramaturg se desprinde şi din relatarea lui Saşa Pană (vezi Născut în ʹ02, 1973): „Fundoianu mai aducea informaţii despre interviul dat la Paris de Voronca şi din care străinii aflau că cei mai mari poeţi contemporani sînt Nichifor Crainic şi Ion Pillat, piesa cea mai reputată e Titanic Vals şi încă două-trei titluri de pe afişul teatrului de pasaj «Maria Ventura»“. Perioada Sburătorului este călduros evocată de Voronca printr-o reverenţă adresată lui Eugen Lovinescu pe Poèmes parmi les hommes (1934, ediţie trasă în 400 de exemplare): „Domnului E. Lovinescu căruia nu-i voi putea spune niciodată deajuns nesfîrşita mea gratitudine pentru generoasa Dsale atenţie şi înţelegere. Ilarie Voronca“.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Din perioada în care Voronca a fost plecat la Paris pentru a-şi continua studiile ca doctorand la Facultatea de Drept datează cartea sa Colomba, imprimată în 134 de exemplare, cu două portrete de Robert Delaunay şi coperta de Sonia Delaunay (1927), un omagiu adus proaspetei sale soţii. Iată o tulburătoare confesiune a ultimului posesor pe o nestemată dintr-un şirag de o sută, tipărite pe velin şi numerotate de la 1 la 100 (ediţia mai cuprindea șapte exemplare pe japon imperial numerotate de la A la G şi 27 de exemplare pe hollande van gelder, numerotate de la I la XXVII): „Mult iubite Domnule Zaciu, pentru că, în atîtea rînduri, aţi scris cu dragoste despre Ilarie Voronca, omul cel mai mistuit de flacăra poeziei din cîţi am cunoscut, vă rog să primiţi în veşnică stăpînire una din rarele lui cărţi, pe care de zeci de ani o păstram cu sfinţenie într-o casă căreia puţin i-a lipsit să fie distrusă de cutremur. Cu profundă tandreţe şi melancolie. Geo Bogza SEPTEMBRIE 1977“. În epistola din 9 martie 1929, Voronca îi promitea lui Geo Bogza, la venirea în ţară, „un exemplar pe holandă din Colomba şi unul aşijderi din Ulise, ultimele pe care le mai posed“, promisiune reluată în 25 martie 1929 (vezi Epistolar avangardist, ediţie întocmită şi postfaţă de Mădălina Lascu, cuvînt înainte de Ion Pop, 2012). Se pare că făgăduiala nu s-a împlinit, exemplarul supravieţuitor al acestei prietenii fiind pe velin şi – foarte ciudat, ţinînd cont de torentul de afecţiune revărsat între cei doi – fără dedicaţie. Tot în Epistolar găsim o altă scrisoare, din 26 noiembrie 1931, în care Voronca, în dorinţa de a-şi ajuta prietenul care urma să treacă printr-un proces pentru atentat la bunele moravuri, îi propune o listă de martori spre a fi citaţi, printre care figurează şi V. Barnovsky. Coincidenţă sau nu, la două zile după ce Geo Bogza a fost achitat, Voronca oferea această dedicaţie pe Incantaţii (1931): „Domnului D.V. Barnovski în semn de distins omagiu şi admiraţie, Ilarie Voronca  30.XI.1932“.

Din anii studiilor în capitala Franţei datează prietenia cu Alexandru Philippide, aflat acolo în acelaşi scop şi care îi scria atunci pe cartea Aur sterp (1922): „Lui Ilarie Voronca poet modern şi om simpatic. Al. A. Philippide  Paris, Sept. 1927“. În articolul „Lui Geo Bogza, în timp şi peste timp“ (România literară, nr. 15, din 13 aprilie 1978), Alexandru Philippide punea un fin diagnostic literar şi puncta tranzitivitatea unei relaţii de prietenie: „Împreună cu Ilarie Voronca (unul dintre poeţii adevăraţi ai acelei perioade, cu prelungire pînă către sfîrşitul celui de-al patrulea deceniu al secolului), Geo Bogza ilustrează felul foarte românesc al adaptării noastre la obsesia înnoirii, boală a acelor vremuri (şi desigur că nu numai a acelora, fenomenul, prin firea lui repetabil, s-a mai produs şi se produce mereu). Ceea ce îi deosebeşte pe amîndoi de cei care înnoiau alte literaturi este entuziasmul. Nici expresioniştii, nici suprarealiştii nu erau entuziaşti (erau ori reci ca nişte prosectori în faţa unui cadavru – André Breton, şeful suprarealiştilor, chiar studiase medicina – ori erau exaltaţi cu premeditare, cerebral exaltaţi, şi de-aceea, de altfel, n-au produs decît fantome, manechine, făpturi artificiale, lipsite de căldura vieţii). Gălăgioşi de asemenea erau aproape cu toţii, vociferînd fără necesitate, numai din plăcerea de-a vocifera. Geo Bogza, ca şi prietenul său Voronca (prieten şi al meu şi care, îţi mai aduci aminte, Bogza, ne-a prilejuit cunoştinţa, prin 1931, cred?) era un entuziast, sincer, generos, fără ocolişuri, subtil totuşi în ce priveşte expresia“.

Neaşteptat, tot la Al. Philippide m-a condus şi dedicaţia: „Lui Mircea Libros, Prietenului meu pe care îl iubesc din ce în ce mai mult pentru poezia şi camaraderia păstrate la un atît de înalt grad într-însul, cu cea mai caldă prietenie. Ilarie Voronca“, înscrisă pe culegerea de proză lirică A doua lumină (1930, ediţie trasă în 250 de exemplare), fiindcă mi-am amintit de poemele din Stînci fulgerate (1930) oferite „Dlui Libros cu deosebită prietenie. Al Philippide, Buc., Martie 1930“. În necrologul „Gib Mihăescu“, din Ultima oră (nr. 259 din 1 august 1945), Zaharia Stancu rememorează: „Prin 1930 s-a stabilit în Bucureşti [Gib Mihăescu, n.n.]. Am lucrat în Direcţia Presei patru ani şi mai bine în acelaşi birou cu Gib. I. Mihăescu, cu Al. Philippide, cu Mircea Libros şi cu poetul Ilarie Voronca pe care ni l-a furat Franţa“. Mărturia lui Zaharia Stancu, şi el un apropiat al lui Ilarie Voronca din vremea Sburătorului, mi-a permis să situez mai exact momentul în care Bogza l-a cunoscut pe Philippide, prin intermediul lui Voronca, şi anume vara lui 1930, episod redat pe larg de Geo Bogza în România literară, nr. 8, din 22 februarie 1979, sub titlul „À la recherche du temps perdu“. 

            Tot sub semnul tranzitivităţii stă şi cercul de prieteni circumscris triunghiului Ilarie Voronca, Ion Biberi, Iosif Igiroşianu, prin două dedicaţii: „Domnului Ion Biberi din toată inima. Ilarie Voronca“ (Incantaţii, 1931) şi „Domnului Ion Biberi, această invitaţie la o călătorie în insula nălucă, Patmos, cu speranţa că vom face odată şi o călătorie reală şi vom putea vorbi de atîtea lucruri scumpe, şi îi voi putea spune vechea afecţie şi simpatie care mă leagă de Domnia-Sa prin emoţionantele Dsale cărţi şi prin firul comun al prieteniei lui Igiroşianu. Din toată inima, Ilarie Voronca“ (Patmos şi alte şase poeme, 1933). Luceferii acestui „fir comun al prieteniei“ scînteiază din mai multe direcţii. Astfel, în cartea Études sur la littérature roumaine contemporaine (1937), Ion Biberi îi consacră lui Voronca un studiu în care comentează inspirat funcţia imaginii în lirica sa: „À première vue, la poésie de M. Voronca paraît être un ruissellement continuel d’images. Elle l’est effectivement, si l’on examine son œuvre sous l’angle de l’expression pure. On serait alors tenté de réduire l’œuvre entière de M. Voronca à une imagerie éblouissante, à une succession ininterrompue de visions, qui jaillissent intarissables de cette prestigieuse faculté de convertir l’univers matériel en équivalence troublante. En réalité, l’image de M. Voronca n’a pas une valeur d’elle-même. Pour ce poète, l’image n’est pas une virtuosité, mais un signe, une valeur de suggestion. Dans l’esthétique de M. Voronca, l’image a une valeur fonctionnelle, pour ainsi dire, elle sert de véhicule pour une réalité toute intérieure. Le poème, dans son développement et avec le kaléidoscope inépuisable d’images qui surgissent sans cesse, inscrit ainsi la fluidité et le rythme de la vie profonde du poète“.

În Adevărul literar şi artistic nr. 751, din 28 aprilie 1935, Iosif Igiroșianu, memorialist, traducător şi diplomat (fost secretar al lui Nicolae Titulescu), stă „De vorbă cu d. Ion Biberi, autorul romanului Proces“, primul roman joycean din literatura română, cu ocazia decernării Premiului Techirghiol – Eforie (înfiinţat de Cultura Naţională) pe anul 1935: „Pe Ion Biberi îl cunosc din liceu, mai precis din ultimii ani ai liceului, în atmosfera cărora a adus contribuţia lui de efervescenţă intelectuală alături de toţi aceia care în cadrul atît de propice al adolescenţei şi al acelui Turnu-Severin atît de fermecător complice alcătuiau un fel de rudiment de cenaclu literar cu interesante manifestări săptămînale la şezătorile liceului şi cu şedinţe întîmplătoare şi aprinse, durînd ore întregi, pe băncile bulevardului sau în parcurile cu primăvară deslegătoare de bariere şi deschizătoare de orizonturi vaste. După aceea, un timp ne-am pierdut din vedere, o confuzie dîndu-mi bănuiala că s-a amestecat – altfel decît ca un simplu cercetător curios de psihologia mulţimilor – în mişcările antisemite. Bănuială care m-a îndepărtat brusc de el, umplîndu-mă nu numai de consternare şi desgust cît de neînţelegere. Nu am încetat însă să urmăresc colaborările lui succesive şi în totdeauna interesante în Biletele de papagal ale d-lui Arghezi, la Curentul şi Universul Literar. Regăsirea a fost cu atît mai plăcută pentru mine, cînd am aflat că bănuiala mea se datora unei  absurde confuzii. L-am regăsit pe Biberi, medic în acelaşi Turn-Severin, unde mi-am spus că desigur trebuie să pregătească o carte sau chiar mai multe «de respiraţie mai lungă» – cum se spune şi m-am dus într-o zi să-l surprind în cabinetul său de lucru – aflat deasupra celui medical – cu pereţii căptuşiţi de rafturi de volume printre care cărţile de medicină au rolul de umile cenuşerese. Pe masa de lucru sosite proaspăt, ultima carte a d-lui Arghezi, Patmos – ediţia franceză a d-lui Voronca, Mort, où est ta victoire a lui Daniel Rops, ultimul număr din excelenta revistă Le Minotaure şi două numere din Les Cahiers du Sud“.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În fine, acelaşi Iosif Igiroşianu, în cartea sa de memorii Clepsidra amurgului (1976), dăruită tatălui meu cu dedicaţia: „Domnului George Corbu cu toată stima şi călduroasa simpatie. 12.12.1995“, dă măsura afecţiunii sale pentru autorul Restriştilor, dar surprinde cu multă delicateţe şi relaţiile dintre Ilarie şi Colomba Voronca: „Într-adevăr, în mod curent, auzi spunîndu-se: «n-am mîncat de trei zile, n-am dormit de trei zile, de trei zile mă tot frămînt». Datorită unuia din acele capricioase mecanisme ale înregistrărilor memoriei, scriind aceste rînduri, îmi amintesc de prima oară cînd, acum 30 de ani şi mai bine, m-a izbit această formulă. Urcîndu-mă într-un tren la Cîmpina, unde mă dusesem să văd pe Barbu Sergescu – inginer de petrol – şi pe soţia sa, cumnaţi ai Maryei Kasterska, în vagonul restaurant întîlnisem pe Ilarie şi Colomba Voronca, trimişi de Direcţia Presei şi Propagandei, să arate Castelul Peleş şi tablourile de valoare care se aflau atunci acolo, lui Rolf de Maré. Fiindcă iubeam foarte mult pe Ilarie ca şi pe Colomba, şi fiindcă mă interesau destul de mult proiectele şi părerile lui Rolf de Maré, care promitea să devină un Diaghilev suedez, m-am alăturat cu plăcere grupului lor. Mă emoţiona întotdeauna, în mod deosebit, înduioşătoarea solicitudine a privirii cu care, necontenit, Colomba îl învăluia pe soţul ei: admirîndu-l, pe bună dreptate, era vădit că, în sinea ei, îl considera totuşi un mare copil. Ieşind din gară la Sinaia, în timp ce se urca în taxi, Ilarie şi-a înfăşurat grijuliu pulpanele (pe atunci se purtau foarte lungi) ale pardesiului gri, cu coaste, foarte frumos, pe care-l purta. Colomba s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit în româneşte: «…e nou; astăzi l-a pus prima oară, şi de asta are atîta grijă de el; s-a bucurat atît de mult că şi l-a putut face!»“.

Două alte dedicaţii evidenţiază încă un terţet amical constituit, desigur, la un alt amperaj afectiv: „Poetului V. Corbasca cu cele mai deosebite sentimente. Ilarie Voronca“ (Restrişti, 1923) şi „Dragului meu prieten Alexandru Hallunga cu cele mai calde sentimente de prietenie şi admiraţie. Ilarie Voronca“ (Zodiac, 1930, desen şi copertă de M.H. Maxy, ediţie trasă în 300 de exemplare). În scrisoarea din 24 martie 1930 (vezi Epistolar avangardist), Voronca îi scrie lui Geo Bogza: „Interwiewul – în care vorbeam şi despre tine – l-am dat, dar n-a apărut şi nu cred să mai apară. Mi-l solicitase un redactor de la Limba română“. Într-adevăr, cercetînd toate numerele revistei Limba română, apărută între 1929 şi 1932 (la Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Naţională a României şi Biblioteca Centrală Universitară Carol I, nici una dintre aceste instituţii neavînd colecţia completă), avem certitudinea că interviul nu a văzut lumina tiparului, dar aproape sigur cel care îl solicitase era poetul Vladimir Corbasca, redactor al revistei care îl număra şi pe Al. Hallunga printre colaboratori. Ar mai fi de menţionat că Al. Hallunga, profesor universitar la Iaşi, a semnat mulţi ani cronica economică la Viaţa Românească, în anul 1933 fiind prezent în numerele 6-9, din iunie-septembrie, iar Voronca, în nr. 10, din 31 octombrie, cu poezia Oraşul fără nume, intersecţii revuistice, poate, şi ele responsabile de sentimentele exprimate mai sus. După cum şi susţinuta activitate publicistică la Adevărul poate fi cheia descifrării unei dedicaţii pe un alt Act de prezenţă: „Lui H. Soreanu cu prietenie şi admiraţie. Ilarie Voronca“. Gazetarul Henri Soreanu, prieten de tinereţe al lui Max Blecher (vezi Doris Mironescu, Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, 2018), de pe vremea cînd conducea gazeta Vocea Romanului, colabora şi el la Adevărul, pe care va ajunge să-l şi conducă între 1947 şi 1951.

Un moment de inflexiune din parcursul literar al lui Ilarie Voronca este legat de apariţia în 1931, la Editura Cultura Naţională, a volumului Incantaţii (cu un portret de Miliţa Petraşcu), deoarece i-a atras critici severe din partea unor amici de la Unu şi, în final, excluderea din grupare. Acesta este surprins de scriitorul Isaia Răcăciuni, secretar literar al editurii la acea vreme, în Amintiri (1967): „Sub semnul aceleiaşi dorinţe, de a scandaliza şi intriga pe filistinul burghez, care însufleţea o parte din generația sa poetică, ILARIE VORONCA, născut la Brăila în anul 1903, stîrneşte interes în literatură o dată cu ivirea unor reviste de avangardă ca 75 H.P. sau Integral, prin 1924, deşi debutase prin 1921, în Sburătorul literar, condus de Eugen Lovinescu (care i-a schiţat mai tîrziu un portret caustic). Curgea din creierul lui Voronca permanent un torent de imagini şi metafore care de care mai surprinzătoare, unele însă căutate și forţate, care iritau adesea. Peste zece ani, Ilarie Voronca avea să se dezbare de multe procedee artificioase, şi să ajungă la concizie, simplitate. În anul 1931, cînd i-a apărut la Cultura Națională volumul Incantații, premiat mai apoi de Societatea Scriitorilor Români, acest proces de cristalizare începuse. În acel an m-am apropiat mai mult de poetul «trăsnit» şi dificil care mi se dezvălui atunci ca un om timid, anxios şi deosebit de sensibil şi suspicios. Am în faţa mea aproape toate volumele sale: Restrişti, Colomba, Ulise, Brăţara nopţilor, Zodiac, Invitaţie la bal, Act de prezenţă (poeme în proză de un plasticism pregnant) iar în limba franceză – Ulysse dans la cité, cu o prefaţă de G. Ribemont Dessaignes, şi Poèmes parmi les hommes, traduse de autor după volumul apărut în româneşte în 1932 şi intitulat Petre Schlemihl. Recitesc dedicaţiile extrem de atente şi delicate… Una dintre acestea este cea de pe Act de prezenţă (1932): «Lui Isaia Răcăciuni cu statornice sentimente de gratitudine şi de admiraţie. Ilarie Voronca». Gratitudinea şi admiraţia se translatează, cum era şi firesc, exponenţial amplificate, pe Ulysse dans la cité (1933, ediţie trasă în 515 exemplare, cu un desen de Marc Chagall) marelui bibliofil şi preşedinte al consiliului de administraţie al editurii, «Ilustrului Savant Domnului Profesor Dr. Ioan Cantacuzino în semn de profundă şi respectuoasă admiraţie pentru vasta Domniei-Sale operă închinată civilizaţiei şi umanităţii, şi cu cele mai neclintite sentimente de recunoştinţă. Ilarie Voronca»“.   

Rîndurile de mai sus din Amintiri m-au trimis la un alt personaj imortalizat acolo, care îi scria autorului: „Dlui I. Răcăciuni cu toată prietenia. G. Călinescu“, pe Poezii (1937), imprimat, evident, tot la Cultura Naţională, prilej de revenire la Ilarie Voronca prin volumul său Brăţara nopţilor (1929, cu un desen de Victor Brauner), dedicat „Dlui. G. Călinescu cronicar literar la Viaţa literară omagiu din partea autorului“. Urmarea? O importantă recenzie în Viaţa literarănr. 114, din 19 octombrie 1929, din care marele critic va păstra multe aprecieri în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent (1941), printre care şi aceasta: „În limitele acestui imagism nu putem tăgădui d-lui llarie Voronca o delicată și voluptoasă uneori receptivitate senzorială, un simț al plasticei cuvîntului excelent și o aptitudine pronunțată de a ridica la rangul de material poetic orice percepţie“.

Foarte relevantă este dedicaţia de pe ultimul său op publicat în limba română, Petre Schlemihl (1932, ediţie imprimată în 230 de exemplare cu ilustraţii de Grégoire Michonze, Victor Brauner, S. Perahim): „Meri-Angei şi lui Saşa Pană în amintirea unei bune prietenii trecute şi în pragul unei bune prietenii viitoare. Ilarie Voronca“, datorată sinusoidelor relaţionale prilejuite de incidentul Incantaţiilor. Saşa Pană, căruia Voronca îi fusese şi martor la căsătoria cu Maria-Angela, rebotezată de viitorul soţ, curînd după ce s-au cunoscut, Mary-Ange, cunoscut pentru meticulozitatea notaţiilor sale la amănunt, nu pomeneşte nimic despre această carte la momentul apariţiei sale, decît tîrziu, în 1934, cînd temperatura relaţiilor, cauzată de episodul Incantaţiilor, scăzuse, lăsînd loc afecţiunii de odinioară: „Voronca şi Colomba au fost bolnavi de amigdalită şi, consecutiv tratamentului, de boala serului (care uneori e mai grea decît boala originară). Mi-a dat Poèmes parmi les hommes pe care a scris, (în chip de caligramă) «A mes très chers/ Mary-Ange et Saşa Pană/ les neiges et le coeur¹ d’antan en ce chaud jour / d’été et d’amitié de/ Ilarie». Cartea e versiunea franceză a celei apărute în Bucureşti sub titlul Petre Schlemihl. Traducerea e făcută chiar de autor, și cuprinde un portret din penița poetului Edmond Vandercammen“ (vezi Născut în ʹ02). Abordarea memorialistului diferă substanţial într-o altă ocazie (vezi Născut în ʹ02): „În aceeaşi primăvară, Ilarie Voronca şi-a strîns zece scurte poeme mai vechi, care apăruseră în Punct, între 1924 şi 1925, într-o cărticică nici ea de format mai mare, doar pagini mai multe, şi i-a zis Invitație la bal, după titlul primei poeme. Cărticica a fost distribuită de autor la 100 de persoane. În ele se închide o epocă: Dada.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

«Ce cale ferată arterele tale cu sînge și gări

Părul tău a spălat atît de chimic orele

Trup dizolvat în peisaj acid»“.

Una dintre Invitaţii este adresată pe pagina de gardă: „Magdalenei cu dragoste şi admiraţie, Ilarie 17-V-1931“ şi dublată pe pagina de titlu: „Poetei Madda Holda această specială INVITAŢIE LA BAL şi dedicaţie, Ilarie“. Magdalena era sora lui Saşa Pană, Magdalena Binder, metamorfozată în poeta Madda Holda, marea iubire din acea vreme a lui Geo Bogza, iar afectuoasele gînduri au fost, aproape sigur, scrise cînd „În 17 mai [1931, n.n.] am repetat logodna, de astă-dată cu oaspeți mulți. Era maestrul la care lucra Mary, avocatul Gorea cu soţia, toți Braunerii, Maxy cu coana Mela şi Lenuş, Edy, Colomba, Roll, Ronca şi al ei soţ (bon vivant) Poldi, Weissman, patronul Podgoriei“ (vezi Născut în ʹ02). Lista invitaţilor la repetiţia logodnei lui Saşa Pană cu domnişoara Maria-Angela (rudă cu Victor Brauner) mi-a amintit de un alt exemplar din Petre Schlemihl dedicat „Roncăi şi lui Poldy cu aceleaşi profunde sentimente de dragoste, Edi“. Profundele sentimente de dragoste pentru Victor Brauner, care-i ilustrase unele dintre cărţi şi împreună cu care publicase (alături şi de Stephan Roll) numărul unic al antirevistei 75 HP, migrează astfel spre sora acestuia, Veronica (Ronca), şi soţul ei, Leopold Micznik (Poldi).

 

Notă:

¹ Pe carte e desenată o inimioară.

Articol publicat in Observator Cultural.