Acum mai mult de zece ani, din liniștea bibliotecii mi s-a înfățișat o carte cu un titlu care trimitea direct la universul liric codat al marginalului: Pe muche de șuriu: cînturi de ocnă cu microglosare argotice și desene de Constantin Piliuță (1999). Pînă să plonjez în vîltoarea unor versuri scrise, parcă, într-o altă limbă românească, în capitolul care lămurește geneza acestor vorbiri paralele, am găsit o referire la prietenul meu, „fermecătorul Alexandru Marcov, medic la Spitalul Colentina, unde sticlele cu anestezic vin direct de la Focșani, martor privilegiat al tranzacțiilor oculte de prin cîrciumile Bucureștiului anilor ’60“, cînd autorul schimba cu lăutarii, contra vodcă, poezii argotice de rară esență. Peste doar cîteva zile, prin intermediul grațios al fermecătorului îl cunoșteam pe celalalt „fermecător“, George Astaloș (1933-2014), care avea să-mi scrie pe Cînturile amintite: „Colegului meu George Corbu junior acest șuriu care mușcă. Astaloș 2012“. În final, în eseul biografic În întîmpinarea argoului, autorul ne dezvăluie că, atunci cînd i-a venit ideea alcătuirii unui repertoriu al acestei vorbiri ermetice, nu bănuia că francezii și anglo-saxonii aveau astfel de glosare cu sutele. Dar se referă și la o trufanda bibliofilă ce-mi împodobește colecția, pomenind unul dintre personajele exotice care populau arealul interlop al Halei Traian: „Mai mult chiar: nici măcar nu auzisem că V. Cota întocmise o broșurică de 16 pagini pe vremea preistoriei argoului românesc (Argotul apașilor, subintitulată ca la șantan: Dicționarul limbii șmecherilor), piesă rară în posesia căreia am intrat datorită «reginei malariei», zisă «Maria-Doctoria»“.
Acesta a fost punctul de pornire al unei afecțiuni de înaltă intensitate cu care maestrul Astaloș m-a înconjurat, mărturie fiind și gestul unic de a-mi dărui compozițiile teatrale „floral-spațiale“ cu care a debutat, Vin soldații și alte piese (1970), oferite inițial mamei sale, cu multă tandrețe: „Mamei mele fără al cărei sprijin și înțelegere nu aș fi putut scrie această carte de teatru, cu bucuroasă așteptare a premierei pe care s-o aplaudăm împreună. Cu dragoste și recunoștință, Gheorghe Astaloș, noiembrie 1970“. În „Cuvîntul-înainte“, Alexandru Paleologu decretează: „Teatrul lui Astaloș e un teatru modern. Teatrul lui Astaloș e un teatru poetic. Teatrul lui Astaloș e un teatru original. Un teatru nou“. Și încheie premonitoriu: „Cum bag de seamă abia acum, în prefața aceasta la volumul de teatru al lui Astaloș tocmai de teatrul lui n-am prea vorbit. Nu e nimic. Se va vorbi“. După aceste profeții se poate mai ușor decripta sensul confidenței de pe placheta Șodron (1970), pe care am descoperit-o într-un ungher de anticariat: „Scriitorului Alexandru Paleologu, stea de primă mărime a literaturii noastre, lîngă al cărui suflet mă simt în siguranță. Cu bucuria de a-i fi în preajmă, Gheorghe Astaloș, 6 oct. 1970“. Și, după interferențele afective între acești doi prieteni ai familiei noastre, o modulare ludică de pe Șodronul primit odată cu precizarea că nu se spune șotron, ci șodron: „Colegului meu George Corbu jr. acest «Șodron» care se sare cu discreție. Astaloș, 11 August 2013“. O întîmplare tulburătoare petrecută pe 16 decembrie 2012 subliniază generozitatea și senioria lui George Astaloș: aflîndu-ne cu tata în vizită la Domnia Sa, şi-a dat seama că aștepta și un cameraman de la Muzeul Național al Literaturii Române pentru a realiza un material filmat. I-am propus să ne retragem, ca să își poată îndeplini obligația asumată, dar auzind asta a protestat hotărît, zicînd: „Cum o să plecați?! Voi sînteți prietenii mei! Rămîneți și filmăm o convorbire în trei, avem atîtea de vorbit… argou, epigramă, colecționari de carte… și altele!“. Am fost uimiți de propunere, dar ne-am supus cu plăcere ordinului, iar rezultatul a fost un taifas de aproape două ore și jumătate, în care gazda noastră a strălucit, în timp ce noi răspundeam, după puteri, diverselor provocări lansate. Am putut intra în posesia acestui neprețuit document în imagini, de care uitasem și pe care atîția ani l-am crezut pierdut, grație amabilității colectivului de la Muzeul Național al Literaturii Române, căruia îi aduc pe această cale cuvenitele mulțumiri. Sper ca distinșii cititori să accepte, din cînd în cînd, și cîte un citat al maestrului din acest neobișnuit dialog, înțelegînd că, poate, doar aici vor mai avea ocazia de a-l citi.
În cadrul acestei convorbiri am auzit și afirmația: „Cele mai apropiate de umanism sînt creațiile lui Teodor Pâcă și Ahoe“, ecou al multor întîlniri de taină cu menestrelii Teodor Pâcă și Tudor George (Ahoe), reuniuni avînd loc: „În hruba noastră – zisă „Singapore“ –/ O navă eșuată-n bulevard/ Ne-am petrecut damnați atîtea ore/ Cu pîlnia lui Bachus pe stindard“. Versuri din Tudor George, Scarabeul sacru – Legende, balade, sonete, poeme (1979), cu o caracterizare a epigramistului Imperiu Matheescu relevînd faptul că spelunca aflată în subsolul blocului din Piața Rosetti devenise deja un teritoriu referențial. Dar și predispoziția spre umor și autoironie a autorului Baladelor singaporene: „Pentru Impy Matheescu – singaporean prin structură – Ahoe! Tudor George, 1980; Epigramă: M-a-ntrebat o bîrfitoare,/ Iac-așa să fie-n temă/ – Maestre, ce-ți mai apare?/ – O eczemă! T.G. 1.I.980“. Una dintre piesele de rezistență se intitulează Balada cuviosului bard Pâcă și ni-l aduce în prim-plan pe cel care a scris, în 1956, superba poezie Unde ne sînt bărbații (în integrala lirică îngrijită de George Astaloș și ilustrată cu desene de Florin Pucă, Scurtă despărțire, 2000, pe care am primit adaosul sentimental: „Lui George Corbu Jr. acest Pâcă pe care îl iubim cu toții. Astaloș, 27/12/2012“). Păstrez cu emoție un unicat al singurului volum antum al lui Teodor Pâcă, Poezii (1970), cu coperta și ilustrațiile de Florin Pucă și cu o memorabilă dublă însemnare autor-ilustrator încorporînd singura dedicație a lui Teodor Pâcă pe care am întîlnit-o în peste un sfert de secol de smerenie bibliofilă: „Scumpei Lady Lee și distinsului Sir Săndel, spre trainică și bună aducere aminte. Pâcă; Doamnei Lee și iubitului Săndel dragostea prietenească a lui [săgeată către portretul ilustratorului]… iar pe ilustrator să-l mai băgăm și-n mă-sa!“.
Poezia Blugi, închinată „lui Gigi Astaloș“, din culegerea lui Tudor George Inventar celest (1982) se încheie astfel: „În orice caz, sînt demni, iar, dacă-i cazul,/ Quand je suis dans la merde, ei pun obrazul!“. Acest poem este o replică tîrzie a ciclului Blue-Jeans (1958-1962) din prima „ispravă“ pariziană apărută sub semnătura Georges Astalos, placheta de poezii Bordel à Merde (1975), în care vocabula aducătoare de noroc este foarte prezentă, o raritate în 500 de exemplare, al meu fiind direcționat unui mare regizor, primul care a pus în scenă în România Cîntăreața cheală (spectacol realizat în 1965, în conjuncție cu Cinci schițe de I.L. Caragiale), cu un surprinzător adagiu despre condiția poetului: „Pour Valeriu Moisescu et pour la poésie de son art qui jadis berçait notre bateau ce Bordel qui nous concerne tous. Avec l’amitié profonde du poète, Astalos. Paris, le 1 Décembre 1980; Le poète est certain que le monde est encore jeune et donc incompréhensible. Heureusement!“.
Referindu-se la piesa Délire à deux, George Astaloș menționează în scrierea memorialistică Exil (vol. I, 2003, încredințat subsemnatului cu o reflecție profundă: „Lui George Corbu junior acest EXIL care ne însumează pe toți, Astaloș, 2012“): „E de remarcat că Eugen Ionescu a publicat textul piesei în colecția de teatru a editurii Gallimard, scriindu-l în întregime de mînă, în spiritul unei concepții fonetice codificate grafic. E o adevărată operă de artă! Am avut-o în mînă la regizorul Pierre Lamy, în Normandia. Un bibliofil ar da oricît s-o aibă în colecția lui“. Nu pot să spun că am plătit fabulos pentru numărul 925 (dintr-un tiraj de 1.500), care se odihnește în biblioteca mea, dar acesta are o interesantă dedicație, însoțită de un mic autoportret-caricatură: „Pour Monsieur Jean Grossman de la part d’Eugène Ionesco, Paris, 30.XII.66“, și spune o poveste despre perioada de început a unui colos al literaturii mondiale. În lungul drum de la o cunoscută casă de licitații pariziană, această piesă a fost însoțită și de Compagnie (1980) a lui Samuel Beckett: „À Madame Tschann très cordialement. Samuel Beckett“ și Journal en miettes (1967) de Eugen Ionescu: „Pour Madame Marie Madelaine Tschann avec mon amitié. Eugène Ionesco“. Dar cine au fost Marie Madelaine Tschann și Jean Grossman, beneficiarii acestor onorante autografe? Librăria Tschann a fost fondată în 1929, pe Bulevardul Montparnasse 84, de Louis Tschann și de soția sa, Marie-Louise Castex, care au fost apropiați de mulți actori principali ai vieții literare și artistice pariziene, printre care Brassai, Laurence Durell, André Malraux și Louis-Ferdinand Céline. Mezina familiei, Marie-Madelaine Tschann (al cărei cumnat era Jean Grossman), le succede în 1950 și contribuie substanțial la ascensiunea lui Beckett atunci cînd acesta începe să fie jucat în Franța, dar îi susține și pe Marguerite Duras, Claude Simon și Eugen Ionescu. Din 1989, această veritabilă instituție de cultură, librăria Tschann, se mută pe Bulevardul Montparnasse 125, dar cu adevărat remarcabil este că ambele adrese sînt la mică distanță de imobilul în care locuia Eugen Ionescu, la numărul 96. Nimic nu e întîmplător!
Referindu-se la relațiile speciale pe care le-a avut cu Ionescu și Beckett, George Astaloș se destăinuie tot în Exil (vol. I, 2003): „Puteam să mă raportez și la alți autori, dar faptul că presa europeană și nord-americană mi-a asociat adesea numele cu cel al compatriotului meu Ionesco și al irlandezului Beckett și că regizorul Robert McNamara a montat în cariera lui aproape numai Ionescu, Beckett și Astaloș mi-a inspirat această apropiere de nume. Spectacolul lui McNamara de la Joy Motion Center (1991) a fost intitulat «Ionesco-Astalos», de exemplu. Apropo de celebrii mei predecesori, mi-au scris: Ionescu în legătură cu premiera americană la care fuseserăm invitați împreună, Beckett cu ocazia apariției studiului meu despre «Miniaturile» lui de la München, montate de Vlad Mugur“. Și iată cum firele nevăzute ale marilor destine se țes continuu, cu discreție, la ghergheful vrăjit al stăruinței bibliofilului! Perseverare angelicum, cum mi-a definit strădania, într-un ceas al șoaptelor, sensibilul meu prieten și distinsul cărturar Titus Vîjeu, cel considerat de George Astaloș „cel mai subtil analist al literelor româneşti“ (Exil, vol. I, 2003).
În universul subiectiv al bibliofilului circulă curenți de diverse amperaje sentimentale, care dau la iveală cele mai neașteptate conexiuni. Astfel, într-un interviu din cartea Fie pîinea cît de rea, tot mai bine-i la Paris (vol. I, 1996), pe care mi-a oferit-o cu dedicația: „Pentru juniorul fermecător și talentat George Corbu de la Astaloș București 2012“, autorul rememorează cu nostalgie rolul esențial jucat de Zaharia Stancu în începerea aventurii sale pariziene: „N-aș putea spune de ce, dar Stancu avea o slăbiciune particulară pentru mine și pentru Tudor Pâcă. A probat-o în diferite împrejurări (voi evoca o parte dintre ele în alte texte), unele decisive – cum a fost trimiterea mea la Congresul PEN CLUB din Slovenia. A vrut să-mi dea o șansă și mi-a dat-o, iar eu am avut meritul de a nu o rata. Mărturia conștiinței că, dacă, datorită hotărîtoarei lui intervenții, mi se va oferi ocazia să plec în Occident, nu mă voi mai întoarce în iadul comunist, se află în arhivele mele epistolare. Din cîte știu sînt singurul scriitor român rămas în străinătate căruia Stancu, prin intermediul secretarei sale (celebra doamna Teohari), îmi scria din cînd în cînd, scrisori de cîte zece-douăsprezece pagini“. Aceste rînduri m-au făcut să simt din nou fiorul unei fericite întîmplări din tinerețea mea bibliofilă cînd, răspunzînd prompt apelului unei preotese a anticariatului bucureștean, am salvat de la dispariție un exemplar delabrat Nu (1934), din care mai supraviețuiseră doar cîteva pagini și neașteptata declarație: „Domnului Zaharia Stancu, prietenia și dragostea adevărată a lui Eugen Ionescu, 13/V/1934“. Aceste sentimente erau cu siguranță inspirate și de faptul că Eugen Ionescu tocmai publicase în revista Azi (anul III, nr. 2, febr.-mart.-apr. 1934), sub directoratul lui Zaharia Stancu, articolul „Critică și scrupule sentimentale“ și o cronică la romanul Aurul negru de Cezar Petrescu. Sentimente nealterate în timp pentru autorul Rinocerilor, care sînt exprimate printr-o nouă și elocventă depoziție pentru eternitate, caligrafiată pe La photo du colonel (1962): „Pour Zaharia Stancu, pour Zacharie Stancou, Eugène Ionesco, cu multă, străveche prietenie, peste timpi și spații“.
Și pentru că a venit vorba despre Cezar Petrescu, închid acest triunghi cu o scînteie de spirit a sa de pe prima filă a romanului Războiul lui Ion Săracu (1945): „Lui Zaharia Stancu, mînzul nostru de odinioară, de la o bătrînă gloabă literară. Cezar Petrescu“.
George Astaloș a avut și cu Emil Cioran o relație specială, fiind, după propria confesiune filmată în care a punctat afirmația lui Cioran că „o literatură nu se prezintă prin poezia ei, ci prin proză“, „favoritul“ său. A publicat și scrisorile primite de la acesta, însă mie mi-a reținut atenția relatarea unei frînturi dintr-o lungă conversație telefonică inițiată de filozoful din Rue de l’Odéon la ora 5.30 dimineața, după încheierea unui meci de rugby Franța-România (în Exil, vol. II, 2004): „Ceea ce m-a mișcat teribil în acei zori de zi a fost o destăinuire pe care mi-a făcut-o. Printre alte tristeți care-l răvășeau Cioran scapă teribila frază: «Nu mă așteptam să trăiesc atît și acum nu știu ce să fac». L-am consolat amintindu-i de succesul Exercițiilor de admirație, din care se vînduseră în primele trei zile peste 10.000 de exemplare“. Exerciții de admirație cuprinzînd o secvență consacrată întîlnirilor cu Samuel Beckett, așa cum am văzut, alt celebru corespondent epistolar al lui George Astaloș. Pe unul dintre exerciții, dăruite pe vremuri tatălui meu în semn de apreciere intelectuală de către prietenul din tinerețe al filozofului, Cioran îi scria acestuia: „Pour Arșavir Acterian cu vechea prietenie a lui E.M. Cioran. Merci pour les deux lettres. Paris, le 3 février 1986“.
Printr-o reverență de tip tranzitiv, tata a fost la rîndul său foarte apropiat de cel care a „rezolvat“ Ecuația tăcerii – cum și-a intitulat un volum de versuri apărut în 1996 – și s-a bucurat plenar de admirația acestuia. Într-un interviu pe care i l-a oferit pentru revista Epigrama (nr. 63 din martie 2013), George Astaloș răspundea astfel la întrebarea „Posedați în biblioteca dumneavoastră volume, culegeri sau antologii de epigrame?“: „Ca să fiu sincer, trădînd unul dintre gesturile mele de simpatie, volumul pe care îl aveam în biblioteca din București, o excelentă reprezentare grafico-literară, i l-am făcut cadou celui mai profund epigramist al literaturii române – adică chiar scriitorului care a ticluit întrebările acestui interviu: George Corbu“. Cadoul are titlul La caricature du Second Empire à la Belle Epoque (1963), este o ediție hors commerce réservée exclusivement aux membres du club français du livre și poartă inscripția umoristico-incriminatorie „Furat de la Astaloș/ Azi“. Am revăzut acest dar în bibliotecă lîngă masivul tom Teatru (colecția Opera omnia, 2013), care, prin rîndurile afectuoase: „Colegului meu George Corbu jr., poet, colecționar. București, 11 oct/2013. Astaloș“, mi-a reamintit o reflecție uluitoare despre colecționari a autorului Utopiilor (1997), puțini știind că la vîrsta adolescenței el a fost un pasionat filatelist, dar și negustor de timbre la Bursa Filatelică de la Palatul Poștelor: „Adevăratul colecționar (oricare ar fi obiectul acumulărilor lui pasionale) e un amestec de reverie hamletiană, de cutezanță donquijotescă și de gurmandiză pantagruelică. De la eroul lui Shakespeare, colecționarul a luat vocația însingurării, de la protagonistul lui Cervantes, facultatea de a evada din realitatea imediată și de la personajul lui Rabelais, apetitul fără limite pentru tot ce reprezintă simbolul pasiunii lui“ (în Fie pîinea cît de rea, tot mai bine-i la Paris, vol. I, 1996). Și, aș adăuga eu cu sfială, dar contînd pe aprobarea binevoitoare de dincolo de lumi a ilustrului meu prieten, de îndîrjire odiseică, eroul lui Homer fiind întruchiparea tenacității în surmontarea obstacolelor inerente unui scop aproape mistic, nedefinit temporal.
În această toamnă, cînd, la 4 octombrie, George Astaloș ar fi împlinit 90 de ani, îi trimit vizionarului creator care cred că și-a realizat utopiile (formula oximoronică îi aparține) un gînd perpetuu de cinstire peste tărîmuri pentru sensibilitatea și tandrețea cu care m-a acceptat în preajmă, dar și pentru înțelegerea superioară cu care m-a individualizat pînă la identificare prin nobila patimă a colecționării de cărți.
articol publicat in Observator Cultural
14-12-2023
Nr. 11