REMEMBER
Un catren mult citat sau o fantomă literară?
Uneori, din filele contorsionate ale unei cărţi trecute prin cataclism, rândurile unei dedicaţii relatează istorii tragice ale unor destine apropiate în viaţa pământeană şi curmate într-o aceeaşi împrejurare. Dedicaţia pe Itinerar bulgar (1954): Pentru Veronica şi Milo această carte româno – bulgară cu toată iubirea amicului lor, „călătorul”, A.E. Baconsky. Bucureşti, martie 1955, mi-a dat ocazia de a-l situa într-o asemenea dimensiune pe cârmaciul Corăbiei lui Sebastian care a părăsit această lume la cutremurul din 4 martie 1977 alături de prietenii Veronica Porumbacu şi Mihai Petroveanu. Rubrica Viaţa UNIUNII SCRIITORILOR (numărul din 7 iulie 1955al revistei „Gazeta literară”) ne transportă în anii obsedantului deceniu, facilitându-ne participarea imaginară la Discuția pe marginea volumului „Cântece de zi şi de noapte” [corect: „Cântece de zi şi noapte”] de A.E. Baconsky, avându-i ca protagonişti pe foştii proprietari ai volumului de mai sus, dar şi pe alţi scriitori cu care ne vom întâlni mai departe. Inspirând cu strângere de inimă aerul epocii, transcriu integral relatarea ca pe un document de istorie literară:
La Casa scriitorilor a avut loc marţi, 26 iunie, şedinţa de lucru a secţiei de poezie a Uniunii scriitorilor în cadrul căreia a fost pus în discuţie volumul poetului A.E. Baconsky, „Cântece de zi şi de noapte”. Publicăm mai jos fragmente din referatul prezentat de tovarăşa Veronica Porumbacu, precum şi unele texte prescurtate din discuţiile care au urmat.
În referat, tovarăşa Veronica Porumbacu a început prin a vorbi despre etapele mai importante ale dezvoltării creaţiei poetului. „Evoluţia aceasta – a spus tov. Veronica Porumbacu – nu s-a realizat dintr-o dată, ci prin salturi şi lupte succesive pe care poetul le-a avut şi le mai are de dus împotriva sirenelor formalismului. Acolo unde le-a învins, Baconsky a găsit mijloacele de a exprima autentic, profund, spiritul de partid, fără de care e ştiut că poezia nu are forţă, nici frumuseţe, nici limpezime, nici scânteiere!…
Dacă vom înţelege de ce şi când a reuşit Baconsky să scrie poeme de frumuseţea şi căldura „Copiilor din valea Arieşului”, cu explozia de bucurie şi mândrie pentru poporul care a scris în legea lui de căpetenie „pământul e al celor ce-l muncesc”, cu puterea de evocare a naturii din ciclul bulgar, dacă înţelegem ce dă amplitudine versurilor în care prinde viaţă un întreg atlas al luptei pentru pace şi viaţă („Cântecul verii acesteia”), dacă ne e clar însă în acelaşi timp de ce el n-a reuşit să transmită o emoţie puternică în poezii ca „Manifest”, „Cândva [,] ca luna”, „Balada lăptarului” [corect: „Balada ţăranilor care vând lapte”], şi altele, vom putea distinge odată cu caracterul pozitiv al volumului şi una din frânele poeziei lui A.E. Baconsky.
Baconsky ne oferă o poezie majoră complexă şi personală, când exprimă cu avântul caracteristic, pe coarda care-i este proprie, mari dureri şi mari bucurii ale sale, şi prin adevărul şi intensitatea lor nu numai ale sale, ci ale poporului. Când versul grăieşte de pe poziţiile cele mai înaintate, când spiritul de partid îi dă orizontul larg al înţelegerii lumii, poemele sale sporesc în emoţie şi în putere de sugestie, în originalitate. Mă gândesc de pildă, la „Copiii din valea Arieşului” care continuă frumos şi cald tradiţia „puilor de moţi” pe străzile Clujului, cântaţi atât de mişcător de Emil Isac.
În continuare, tovarăşa Veronica Porumbacu a subliniat în mod deosebit faptul că asemenea acestui poem, poeziile cele mai valoroase ale lui Baconsky sunt acelea pătrunse de spiritul de partid, poezii antiimperialiste ca: „Primăvara în Coreea”, „Omul şi fiarele”, „La moartea lui Beloian[n]is”, „Veghe de noapte”, „Prin munţii Bihariei” [corect: „Amintiri din munţii Bihariei”], – o seamă de pasteluri şi câteva poezii din ciclul bulgar. „În „Veghe de noapte” este abordată într-un mod original o temă deosebit de interesantă: reacţia omului cinstit faţă de calomniile propagandei imperialiste. Baconsky este un poet liric prin excelenţă şi în „Veghe de noapte”, păstrându-şi acest fond, izbuteşte să concentreze o bogăţie de idei cu un puternic caracter mobilizator”.
În încheiere, tovarăşa Veronica Porumbacu a arătat că intenţia referatului era de a urmări linia de evoluţie a ceea ce e bun şi valoros în poezia lui Baconsky, pentru a ne face o idee despre personalitatea poetului căruia îi putem cere, tocmai pentru calităţile ei incontestabile, să lupte cu mai multă stăruinţă împotriva unor frâne ale creaţiei lui. „Şi aici mă voi referi tot la evoluţia de la „[La] Frasinii de la răscruce” la poeziile sale valoroase, pornind de la aceleaşi „Flori de gheaţă” pe care nu numai alţi poeţi, ci şi autorul incisivelor versuri de mai sus le are la răbojul său. Asemenea poezii îi apar pe fereastra îngheţată, atunci când el nu scrie de pe poziţiile înaintate ale poporului, când „sub acvila timpului său”, ca să-i folosim o expresie favorită, dar nu prea fericită, el rătăceşte în spaţiu, fără mesajul acestui timp. Or, eroul liric e un erou al timpului său şi numai prin aceasta al timpurilor viitoare, de care se arată atât de preocupat în poemul „Teiului”: sub teiul sub care Eminescu se întâlnea odată cu Veronica Micle, Baconsky se întreabă, recunosc, nu cu un exces de modestie, în preajma luceafărului:
O, va fi undeva, va creşte vreodată,
Un tei să-ngâne cântecele mele?
Un tei deasupra căruia mereu
Să plutească în cercuri mari şi line.
Acvila timpului meu…
E un ecou al individualismului care i-a grefat nu odată versurile. Pe alt plan, în evoluţia sa, Baconsky a avut de înfruntat primejdia formalismului. A avut, şi nu numai că a avut, căci formalismul – ca şi proprietatea rurală care generează ceas cu ceas capitalismul – ţese zi cu zi alte miraje, care sub aspectul lor nou, ascund adesea lucruri şi sentimente vechi. Un timp, câmpul poeziei a fost sărăcit, omul fiind cântat fără sentimentele bogate şi calde ale vieţii lui. Atunci când această lipsă s-a simţit apăsătoare, poeţii şi-au înstrunat coardele pentru cântarea tuturor sentimentelor umane. Lucrul era necesar, binevenit şi a îmbogăţit sufletul poeziei, dar totul depinde nu numai de varietatea sentimentelor, ci şi de poziţia partinică a poetului”.
După referat au urmat discuţii.
Luând cuvântul Dan Deşliu şi-a exprimat plăcerea de a discuta volumul lui Baconsky. „Referatul spunea despre Baconsky că ar fi prin excelenţă liric, afirmaţie cred justă, luată în mare. El este, fireşte, un liric cu trăsături personale, cu anumite note deosebite. Lirismul său nu însemnează o încercare de concentrare exclusivă asupra propriei sale persoane”.
Vorbitorul a analizat o seamă de poezii pe care le-a socotit realizate, oprindu-se mai ales la poezia „Copiii coreeni la Congresul Păcii”. De asemenea, el a criticat şi o seamă de slăbiciuni, atât în privinţa conţinutului, cât şi în legătură cu forma poeziei lui Baconsky. El a spus: „Atunci când autorul surprinde acel potenţial poetic al faptelor, el va reuşi să găsească din studierea, din analizarea faptelor vieţii, din cunoaşterea vieţii, această forţă care să împingă spre înălţimi poezia lui. Şi aceasta se întâmplă şi în poezia lui Baconsky. Atunci când el cunoaşte mai slab unele lucruri, când cunoaşte mai bine cum stau lucrurile teoretic, când cunoaşte cum sună lozinca respectivă şi numai atât, atunci reuşita artistică este mult mai slabă pentru că însăşi lozinca nu este altceva decât rezultatul analizării unor adânci şi complexe fenomene de viaţă”.
Mihu Dragomir a declarat că preţuieşte poezia lui Baconsky. El a apreciat elogios poemul „Copiii din Valea Arieşului” spunând: „Aceasta se explică, după părerea mea, prin aceea că poemul are o idee ilustrativă de valoare şi o imagine poetică globală, unitară, care se dezvăluie de asemenea cu claritate prin mijlocul diferitelor elemente de viaţă pe care le creează poetul.
Ideea acestui poem este că, copilăria nu poate fi fericită într-o orânduire crudă şi nedreaptă, aşa cum spune Eminescu: această idee ne apare evident şi din cuprinsul poemului lui.” Realizării frumoase a acestui poem i-a fost opus ciclul „Lucrări şi anotimpuri“ considerat de vorbitor ca un poem slab. El a afirmat: „Dacă din prolog putem să fim mulţumiţi de ceea ce ne spune poetul, în sensul că poemul va cuprinde caractere, întâmplări ale oamenilor de azi, trecerea anotimpurilor, atunci când încearcă să expliciteze în mod practic fiecare din aceste afirmaţii, o face la un mod care neagă promisiunile făcute în prolog.
Baconsky ne descrie primăvara, zăpezile, câmpurile, arborii, uneltele de muncă la câmp şi în aceste descrieri nu simţim decât foarte rar vibraţia ideii pe care el o rezervă acelor versuri, mai ales din finalul capitolelor respective, care vor să culmineze cu lozinca:
„Cereale, tone, zece milioane”
Pe de o parte avem descrieri, pe de altă parte un fel de idei versificate, care nu fac corp comun cu descrierile, cu restul poeziei, şi în felul acesta descrierile respective nu pot ajunge să constituie prin ele însele o adevărată poezie”.
Tudor Măinescu a declarat că urmăreşte cu mult interes evoluţia creaţiei talentatului poet clujean, cerând totodată o analiză mai profundă a poeziilor publicate în volumul „Cântece de zi şi de noapte”.
A. Rău a contestat temeinicia observaţiilor lui Mihu Dragomir. A. Rău a afirmat că Mihu Dragomir nu şi-a exprimat la timp bunele păreri despre poemul „Copiii din valea Arieşului” şi o face abia acum cu intenţia de a distruge celălalt poem, după părerea vorbitorului, valoros. A. Rău a adus de asemeni reproşuri criticii literare care n-ar fi analizat cu destulă căldură creaţia lui Baconsky.
M. Petroveanu a încercat să definească personalitatea lui A.E. Baconsky. El a dat o apreciere pozitivă poemului „Despre lucrări şi anotimpuri”, publicat în „Gazeta literară”, subliniind ca o calitate deosebită a poemului reliefarea puternică a ideii luptei seculare pentru fericirea umană – care astăzi, în condiţii istorice noi, a căpătat o semnificaţie deosebită. Vorbitorul a adăugat de asemenea:
„… Eu îi mai citez un merit important acestui poem. Că principalul motiv de satisfacţie în legătură cu el mi-a fost provocat de imaginea belşugului pe care a construit-o foarte bine, un belşug – aş spune – pe care ne invită să-l realizăm poemul acesta, şi legat de această imagine un sentiment care mi se pare că face parte din ceea ce aş numi specificul naţional în artă la noi.
Poetul popular Ia noi se simte în relaţii cu natura, într-o relaţie de înfrăţire, dar în acelaşi timp, intimă, familiară. Ei bine, Baconsky a reuşit – cred – să trezească şi perspectiva aceea a belşugului, a dimensiunilor, a efortului omului, dar în acelaşi timp şi sentimentul de intimitate a omului cu lucrurile”.
Nina Cassian, în scurta ei intervenţie, şi-a exprimat regretul pentru lipsa de discernământ şi obiectivitate manifestată de unii participanţi la discuţii, mirându-se de acele elogii exagerate şi comparaţii grandilocvente care nu se pot întâlni nici la comemorările unor mari poeţi clasici.
Tovarăşul Sasz Ianoş, apreciind pozitiv poezia lui A.E. Baconsky, l-a avertizat pe poet de pericolul individualismului care îl pândeşte şi care s-a manifestat într-o serie din poeziile sale.
Mihu Dragomir şi Dan Deşliu au revenit la cuvânt, pentru a face unele precizări.
A.E. Baconsky a mulţumit celor care au participat la discuţii. El a declarat că va chibzui asupra observaţiilor făcute.
Tovarăşa Maria Banuş a rostit concluziile acestei discuţii, arătându-şi totodată şi opiniile sale personale asupra poeziei lui Baconsky. După părerea ei, majoritatea vorbitorilor l-au ajutat în mod real pe poet, ceea ce constituie un merit esenţial al discuţiei.
În general, discuţia pe marginea volumului „Cântece de zi şi de noapte” a fost interesantă, având meritul de a fi dezvăluit o seamă de calităţi incontestabile ale poeziei lui A.E. Baconsky. S-a observat însă că o seamă de participanţi nu au ajutat pe poet cu destul curaj, neatrăgându-i atenţia asupra unor deficienţe de conţinut care mai persistă încă în lirica sa. Trebuie spus de asemenea că discuţia constituie o binevenită experienţă şi un punct de plecare pentru organizarea unor alte discuţii, menite a fi de un real ajutor dezvoltării poeţilor noştri.
Prezenţa în biblioteca noastră a unor afectuoase dedicaţii primite de poetul şi epigramistul Tudor Măinescu şi soţia sa de la A.E. Baconsky este evocată de un prieten apropiat al tatălui meu, regretatul cărturar Gabriel Ţepelea, membru de onoare al Academiei Române, în volumul Aşteptând… Pagini de jurnal (1997) pe care îmi scria: Pentru d. George Corbu-junior cu simpatia ce mă leagă de părinţii săi şi cu speranţa unor realizări pe aceeaşi linie. Gabriel Ţepelea, 5 VI 1998:
5 VI 1979
LA ÎNMORMÂNTAREA DOAMNEI ELENA T. MĂINESCU
Mă întorc de la cimitirul Belu, unde am asistat la înmormântarea Elenei Măinescu, soţia scriitorului Tudor Măinescu. Vreo 60 de oameni liniştiţi în jurul coşciugului. Doar doi cunoscuţi, George Corbu cu soţia şi artistul poporului Ion Finteşteanu cu o tânără blondă, despre care aveam să aflu că e a cincea soţie […] La terminarea slujbei, George Corbu rosteşte o cuvântare. Fără exagerări şi metafore jenante, reliefează împrejurările în care judecătorul Măinescu a cunoscut-o pe profesoara Elena M., decedata de azi, devotamentul ei, ajutorul ei în încrâncenările vieții. A căzut mai devreme, zbătându-se să pună la punct locul de veci şi monumentul funerar al soţului. Avea doar 68 de ani! […] À propos de G. Corbu. El este moştenitorul bibliotecii şi manuscriselor lui Tudor Măinescu. O merită. Puţini tineri, sau, să nu zicem tineri, puţini din generaţia lui, mai au cultul valorilor, al cărţilor şi al manuscriselor. Într-o zi, biblioteca lui va rivaliza cu o bibliotecă publică prin mulţimea manuscriselor şi a unicatelor.
Iată, pentru început, o aluzie a lui A.E. Baconsky la una dintre cărţile de versuri ale lui Tudor Măinescu: Marelui nostru epigramist, plantator de flori şi ghimpi, cu veche admiraţie. A.E.Baconsky, Buc, Iulie 1956 (Două poeme, 1956). Apoi câteva tuşe de portret de peVersuri (1961): Poetului Tudor Măinescu, distinsului epigramist şi posesorului celui mai subtil surâs, otrăvit de spirit şi blândeţe malignă. Cu veche admiraţie. A.E. Baconsky, Mai 1961, urmate de o hartă subiectivă a ţării noastre în Remember, Fals jurnal de călătorie (1968): Doamnei Elena Măinescu această hartă a Europei unde, scris cu cerneală simpatică, se poate desluşi din când în când şi hotarul României! Omagiul lui A.E. Baconsky.
Încercând să descifrez misterioasa inscripţie de pe Itinerar bulgar (1954): Maestrului Tudor Măinescu în amintirea unei descinderi la Cluj şi a unei epigrame…A.E. Baconsky, Cluj, 10 Noiembrie 955, am ajuns la Cuvântul lui Tudor Măinescu la Lucrările Primului Congres al Scriitorilor din Republica Populară Română, 18-23 iunie 1956 (vezi volumul cu acelaşi titlu), unde spiritualul epigramist, într-o luare de poziţie în cea mai mare parte în cheie ironică, îşi exprima recunoştinţa: […] aş fi mulţumit totuşi revistei „Steaua” de la Cluj, unde am găsit înţelegere, publicând chiar o epigramă care se referea la redactorul-şef, poetul de mare talent A.E. Baconsky. Cu ajutorul maestrului Aurel Rău am găsit şi epigrama cu pricina în numărul 1 din ianuarie 1956 al revistei „Steaua”, într-un grupaj de nouă catrene cu poantă, inspirate de poemele din volumul mai sus:
LUI A.E. BACONSKY
Citind poemele bulgare
Azi o nădejde ne rămâne:
Că tot aşa vei fi de tare
Şi în poemele române.
Cinci luni mai târziu, la lucrările amintitului congres, Dan Deşliu a prezentat coraportul intitulat Probleme ale poeziei, conţinând mai multe referiri la A.E. Baconsky pe care le redau în ordinea din respectivul document: Aşa, de pildă, lupta pentru transformarea socialistă a agriculturii în țara noastră s-a reflectat în epica nouă (şi nu numai prin poeme de sute şi mii de versuri, ci şi prin altele, de dimensiuni mai reduse, surprinzând cu acuitate un crâmpei de viață şi dezvăluindu-i artistic sensul social-filozofic), în astfel de lucrări cum sunt: „Despre pământ” de Maria Banuş, „Lazăr de la Rusca” de Dan Deşliu, „[La] Frasinii de la răscruce” de Baconsky, „Judecata” de Demostene Botez, „Chifor” de Aurel Gurghianu etc. […] După asemenea poezii şi poeme inegale desigur, dar care au însemnat totuşi un pas înainte faţă de trecut, lucrări ca „Silvester Andrei salvează abatajul” de A. Toma, „Tovarăşul Matei a primit Ordinul Muncii” de Veronica Porumbacu, „Cum a semnat sondorul Popa” de Cicerone Theodorescu, poemele despre mineri ale lui Baconsky şi Deşliu, „Balada Savului” şi „Ţesătoarea” de Mihu Dragomir, „Cincisutistul” de Ion Brad – a urmat o lungă perioadă de tăcere. E adevărat că în ultimul timp apar destul de sporadic unele încercări în această direcţie, departe însă de a ne satisface […] Dacă e vorba de slăbiciuni de formă, apoi ele să fie semnalate oriunde ar apare, fie că se vorbeşte de oţelar, fie că e vorba de anotimpurile anului. Baconsky, de pildă, pare a-l face pe Labiş „proletcultist” (vezi sensul în circulaţie) referindu-se la ciclul acestuia: „Tânărul oţelar”. Într-adevăr, ciclul cu pricina are slăbiciuni serioase, dar merită oare tratat cu mai puțină asprime (ce zic eu, ba chiar elogiat copios, cum face tov. Petru Dumitriu) un poem în care întâlnim asemenea imagini ale vieții noi din satele noastre:
„De-acuma cu lopata prin curte-ţi tai poteci,
Tai sfecla, cureţi boabe, toci nutreţuri (sic),
Din toamnă ţi-au rămas câţiva dovleci
Pe care încă nu i-a prins îngheţul”
imagine (şi nu singura) ce evocă mult citatul catren al aceluiaşi autor:
„Trece-o noapte, trece înc-o zi,
Se ascute lupta între clase,
lar chiaburii se arată-a fi
Elemente tot mai duşmănoase”.
Tovarăşul A.E. Baconsky ar trebui să se gândească, pare[-]mi[-]se , că dacă primele sale lucrări poetice ar fi fost privite cu aceeaşi optică intolerantă cu care apreciază dânsul astăzi creația unor confrați mai tineri faptul n-ar fi fost de natură să-l încurajeze în a-şi continua activitatea literară.
O primă bizarerie legată de mult citatul catren: prezentând pe larg, cu ample citate, acest coraport, ziarul „Scânteia” din 22 iunie 1956 îl omite din relatare deşi celelalte versuri (din poezia O frumuseţe a trecut în alta), având în prim-plan legumele, apar. Cum să omită „Scânteia” în 1956 tocmai versuri care ilustrează duşmănia chiaburilor şi teoria stalinistă a luptei de clasă care se găseau în multe dintre creaţiile lui Baconsky din acea perioadă şi erau teme centrale ale propagandei de partid?
A doua ciudăţenie: în replica sa direct adresată lui Deşliu din cuvântul rostit la Congres, Baconsky ignoră versurile citate de acesta şi, ca într-un joc de scenă, îl ridiculizează pe coraportor recunoscând ca penibile eşecuri ale începuturilor întru realism exact poemele apreciate de acesta: Pe mine personal mă poate lăsa complet indiferent felul în care mă prezintă şi mă apreciază tovarăşul Deşliu, salutând în special poemele mele despre mineri, adică „Balada despre Barta”. Ţin să precizez în faţa dumneavoastră, că asemenea versuri le consider cu totul regretabile şi dacă, bunăoară, Dan Deşliu care le tot citează mereu ar fi ispitit să le revendice paternitatea, i le-aş ceda cu deosebită plăcere […] Există, după părerea mea, o permanentă primejdie, mai cu seamă pentru poezie, de a degenera sub false auspicii realiste, în versificare pedestră a faptului cotidian, luat în totalitatea lui. Această versificare pedestră are, după cum se observă, două modalități mai frecvente: pe de o parte anecdota povestită cu chicoteli şi în modul cel mai şugubăţ cu putinţă, pe de altă parte comentariul simplist şi şablonard. Despre anecdota versificată nu e nevoie să mai vorbesc, specia e suficient de cunoscută şi de odioasă. Din această categorie fac parte şi „Balada despre Barta”, şi cea despre lăptari şi alte câteva penibile eşecuri ale începuturilor mele întru realism. Le recunosc cu mâhnire şi jenă şi le reneg.
Pentru mine, misterul s-a adâncit atunci când am încercat să identific faimoasele versuri în volumul Poezii (1950), după ce am citit în cartea pe care, cu generozitate, Ion Brad mi-a dedicat-o, Comorile unui prieten tânăr George Corbu-Junior, această precizare: În „[La] Frasinii de la răscruce” figura şi strofa celebră:
„Trece înc-o noapte, înc-o zi,
Se ascute lupta dintre clase,
Iar chiaburii se arată-a fi
Elemente tot mai duşmănoase”.
Rezultat dezamăgitor: nici unul dintre cele patru versuri citate nu există în acest poem care numără 240 de strofe. Dacă aş fi ştiut de comentariul lui Dumitru Micu din articolul A.E. Baconsky sau estetizarea melancoliei (I) publicat în „Revista de Istorie şi Teorie Literară” (Tom. 36, Nr.1-2, 1987): Chiar şi la apariţie, adică într-un moment de nestăvilită proliferare a inepţiilor lozincarde, stihuri precum: „Trece-o noapte, trece încă-o zi,/ Se ascute lupta dintre clase/ Şi chiaburii se arată-a fi/ Elemente tot mai duşmănoase” au provocat haz şi au intrat în folclorul burlesc al lumii literare. Citatele versuri sunt din 1950, formând o strofă (suprimată în volum) a poemului „La frasinii de la răscruce”, aş fiînceput cercetările cu unica apariţie în presă a baladei respective din săptămânalul „Contemporanul“(25 noiembrie 1949), amintită de Dan Ciachir în articolul Apogeul „dezgheţului“ din „Ziua” (6 august 2008): În 1949, poetul A.E. Baconsky scrisese un lung poem, „La frasinii de la răscruce”, apărut în revista „Contemporanul” şi apoi în volum, care conținea memorabila strofă: „Mai trece o noapte, mai trece o zi/ Se ascute lupta dintre clase/ Iar chiaburii se arată a fi/ Elemente tot mai duşmănoase”. Aceasta a apărut cu următorul text însoţitor: Publicăm câteva extrase din întinsul poem epic al lui A.E. Baconski „La frasinii de la Răscruce”. Poetul a păşit cu îndrăzneală la cuprinderea şi înfăţişarea vie a unei realităţi largi: satul românesc din Transilvania în toiul procesului de transformare socialistă a agriculturii. Subliniem că această producţie epică îşi propune a contura eroi distincţi, a reliefa cu complexitatea lor evenimentele. Aci „instructorul dela judeţeană”, Nemeş, chiaburul Mureşan, Irinuca, Ghiţă Plămădeală, nu mai sunt abstracţii, ci individualităţi concrete, oameni cu obiceiurile, calităţile, defectele lor. Poemul are deasemeni o afirmată construcţie, folosind ca model balada poporană. Autorul intervine în text, dozează povestirea şi califică atitudinile eroilor, îi plânge sau îi condamnă, se bucură laolaltă cu ei. El o face în spiritul poporului muncitor şi cu talentul povestitorului hâtru, strecurând o glumă, lungind ici-colo povestirea cu un ton de iscusită naivitate și presărând în text întâmplărı colaterale, sugestive, având de scop să încordeze atenţia ascultătorilor. Forma poemului e şi ea potrivită baladei populare, menţinând un ritm vioiu și sigur.
Din cauza lungimii, am publicat mai jos doar fragmente, rezumând în text cântecele şi pasagiile omise. Rezultat neaşteptat: nici aici mult citatul catren nu există fiind prezent doar un singur vers din cele căutate, în următoarea construcţie:
Satul e în fierbere acum
Se ascute lupta dintre clase (s.n.)
Viaţa nouă îşi croieşte drum.
Foarte-adesea pe la Mureşanu
Se-ntrunesc mai mulţi chiaburi din sat
Uneltind să saboteze planul
De arat şi de însămânţat.
În volum primele două versuri lipsesc, dar celelalte sunt identice şi conservă proiecţia chiaburilor ca elemente duşmănoase prin uneltire. Am reţinut verbul uneltind pe care l–am întâlnitmai târziu ca fiind una dintre posibilele confirmări ale genezei catrenului.
Am constatat apoi că peste tot unde l-am găsit, cei care l-au citat nu au indicat provenienţa sau au indicat-o eronat ori s–au mulţumit să îl reproducă, acompaniindu-l cu diverse comentarii. Iată câteva exemple relevante. Ilie Constantin, în Complicitatea fertilă, Poeţi români, 1950-1973 (1994), afirmă: Prin 1950, tânărul Baconsky scrie un fel de epigramă (care face parte dintr-o piesă în versuri mai lungă), în care rimează scrupulos fragmente de proză spicuite întocmai din propaganda împotriva chiaburilor:
Trece-o noapte, trece încă-o zi,
Se ascute lupta dintre clase,
lar chiaburii se arată-a fi
Elemente tot mai duşmănoase.
Mulţi ani mai târziu, intelectualii români se distrau recitând această curioasă denunţare a duşmanului de clasă, care fusese, la apariţie, luată în serios şi difuzată în tiraj de masă. Unii erau chiar convinşi că Baconsky îşi ridiculizase voit mesajul. Ni se pare totuşi, dacă nu total exclus, oricum puţin de crezut, riscul era enorm! Se poate concepe în schimb că inconştientul artistic al tânărului scriitor l-a împins să torpileze o ideologie impusă prin frica cea de toate zilele, prin obedienţa cea mai riguroasă în aplicarea metodei şi limbajului realist-socialist. Marian Popa, în Istoria literaturii române de azi pe mâine, volumul I (2009), subliniază: Relevarea nocivităţii economice și sociale constituie noutatea în descrierea chiaburimii; dar frapează apoi extinderea activităţii ei în mai toate articulaţiile vieţii noi. Teza politică apare în câteva versuri celebre de A.E. Baconsky (Copiii de pe [corect: din] Valea Arieşului, 1951), despre care este greu de precizat dacă sunt serioase sau ironice:
Trece o noapte, trece înc-o zi,
Lupta se ascute între clase,
Iar chiaburii se vădesc a fi
Elemente tot mai duşmănoase.
Versuri memorabile, deja criticate pentru formalism, la apariţie. În Scriitori români de azi, III,1984 (din care un exemplar a fost dedicat părinţilor mei: Pentru poetul George Corbu şi pentru doamna sa, omagiile amicale ale lui Eugen Simion), autorulatenţionează:A început prin a povesti în versuri aspecte ale luptei de clasă la ţară („Poezii”, 1950) și a scris balade („Baladă despre Barta Iosif şi ortacii săi”), pamflete antirăzboinice, poeme ocazionale în cel mai zglobiu stil proletcultist. Au devenit celebre versurile lui despre ascuţirea permanentă a luptei de clasă şi despre uneltirea diabolică a chiaburilor. Deşi chiar în ediţia A.E. Baconsky, Opere, îngrijită de Pavel Ţugui şi Oana Safta (2009), dăruită tatălui meu de îngrijitor cu dedicaţia: Domnului George Corbu cu prietenia lui Pavel Ţugui, în introducere, Eugen Simion scrie: Într-un poem („Rutină”), A.E. Baconsky pare a fi conştient de calitatea acestor producţii şcolăreşti, conformiste în grad maxim, şi se culpabilizează:
Poezii cuminţi și cenuşii,
Exerciţii şcolăreşti mărunte!
Creşti, începi, deprinzi şi tu să scrii…
Vine iarna pletele-s cărunte
Din antologiile mai vechi
Râd în hohot numele uitate
…………………………………….
dar sentimentul culpabilităţii nu ţine mult, pentru că poetul scrie, în continuare, o „Baladă […] a alegerilor din Ferentari” şi un „Cântec al funcţionarilor”, în stilul şi cu clişeele dinainte. Nu-i uită nici pe chiaburi (obsesia lui) care, fiind „elemente tot mai duşmănoase”, ascut neîncetat, zi şi noapte, cum zice autorul, „lupta dintre clase”, nici aici, unde sunt reproduse toate producţiile baconskiene (inclusiv cele din anii ’50), nu am găsit strofa căutată. Cum, de altfel, nu am găsit nici o menţiune legată de aceasta în cărţile Magdei Wächter (A.E. Baconsky, Scriitorul şi măştile, 2007), Crinei Bud (Rolurile şi rolul lui A.E. Baconsky în cultura română, 2006), Dianei Câmpan (A.E. Baconsky. Solitarul de catifea, 2013) sau Anei Selejan (Literatura în totalitarism, 6 volume, 1994-2014).
Ajungând în acest punct pe care îl credeam final, fără vreo speranţă de a lămuri enigma, am descoperit o preţioasă menţiune a lui Laurenţiu Ulici în articolul Cazul Baconsky (I) din „Vatra” (nr. 5, mai 1989): Asemenea clişee, platitudini şi deşerturi lirice sunt de găsit la tot pasul în „Poezii” (1950), „Copiii din Valea Arieşului” (1951), „Cântece de zi şi noapte” (1954) şi cu mult mai rar în „Două poeme” (1956). Mereu muzical versificate, ele vor fi fost pricina pentru care un adolescent al acelor ani, Nicolae Labiş dacă nu mă înşel, va fi scris o parodie, savuroasă, fidelă şi necruţătoare, a „stilului” baconskyan de primă fază, parodie al cărei început suna cam aşa: „Şi mai trece-o noapte, şi mai trece-o zi / Se ascute lupta dintre clase / Iar chiaburii se arată-a fi / Elemente tot mai duşmănoase”. Era pentru prima dată când găseam că un nume cu greutate pune la îndoială paternitatea celebrei strofe, atribuind-o altcuiva.Existenţa unei parodii a lui Labiş (de la a cărui naştere se împlinesc 90 de ani) la poemele lui Baconsky mi–a fost confirmată, într-o primă etapă, de relatările colegilor buzduganului unei generaţii de la Şcoala de Literatură şi Critică Literară Mihail Eminescu: Niculae Stoian (Poeţii când erau tineri…(II), „Luceafărul”, 27 septembrie 1986 şi „Flacăra”, interviu, 1 mai 1987) şi Tita Chiper (Şansele lui Rimbaud de a ajunge la putere, „Argeş”, nr. 9, septembrie 1970). Însă lămuritoare s-a dovedit a fi consemnarea lui Eugen Campus, profesorul de literatură română de la Colegiul Naţional „Sf. Sava” al tatălui meu (Spre noi succese în poezia noastră, „Viaţa Românească”, nr. 12 dec.1952): Necunoaşterea vieţii duce în anumite cazuri la o gravă falsificare a adevărului vieţii, la grave greşeli ideologice, cum a fost aceea sesizată de „Scânteia” prin articolul „O temă importantă tratată superficial şi greşit”, al corespondentului Radu Costin („Scânteia”, 6 Iulie 1952). În dorinţa de a înfăţişa unele din problemele legate de reforma monetară, „Almanahul Literar” de la Cluj a publicat „Balada ţăranilor care vând lapte” de A.E. Baconsky, poem fundamental greşit pentru că transforma pe lăptari – elemente recrutate îndeobște tocmai dintre chiaburi deci împotriva cărora era îndreptat ascuţişul reformei – în „eroi pozitivi”. Greşeli de acest gen nu sunt un caz izolat în creaţia din ultima vreme a lui A.Ε. Baconsky. Lungul său poem „Flăcări în noapte” [corect: „Noaptea în flăcări”], publicat anul trecut în Viaţa Românească era minat de lipsuri esenţiale care făceau ca ţelul urmărit de autor să nu fie atins, raportul de forţe în cadrul luptei de clasă din țara noastră nefiind zugrăvit veridic şi convingător. Deşi i-au fost semnalate în repetate rânduri, nici până astăzi poetul nu şi-a lichidat definitiv lipsurile, poate şi fiindcă nu este suficient de conştient de gravitatea lor. A.E. Baconsky are o marcantă înclinaţie spre temele mari şi spre tratarea lor cu un anumit patos solemn. În sine, lucrul nu are nimic reprobabil. Dimpotrivă. Dar atunci când tema aceasta mare nu e realizată pe baza unei cunoaşteri aprofundate a vieţii şi a unei juste interpretări a ei, rezultatul este contrar celui scontat de autor. Poetul devine un emfatic vânzător de nimicuri, camuflate sub faldurile pelerinei de bard, „un vânzător de mărunţişuri” cum atât de nimerit spune tânărul poet N. Labiş în parodia „Balada vânzătorilor de mărunţişuri” („Anii de ucenicie”, An. III Nr. 1). Poezia sună a gol, sună a fals: imaginea adevărată a vieţii este diformată, iar pateticul devine grandilocvenţă egocentrică, formalistă, eroul liric nu se mai susţine convingător ca un reprezentant autentic al poporului, al omului înaintat al vremurilor noastre.
Şi astfel am ajuns la revista şapirografiată „Anii de ucenicie”, Revista studenţilor Şcolii de Literatură şi Critică Literară „Mihail Eminescu”, 1, Promoţia 3-a, Noembrie 1952, unde am găsit câteva dintre răspunsurile îndelung căutate. Într-adevăr, sub semnătura lui Nicolae Labiş apare BALADA VÂNZĂTORILOR DE MĂRUNŢIŞURI cu subtitlul parodie, precedată de închinarea:
lui A.E. Baconski ͯ
Eu te cinstesc şi-s bucuros când versul
Ţi-i clar ca apa clarelor fântâni
Când văd cum gânduri mari culegi cu trudă
Şi-n măestrite cântece le-aduni
Am îndrăgit imaginile-ţi scumpe:
Scântei pe Someş, umbră pe Feleac.
Şi-s bucuros când văd că prinzi sub pană
Adânca frământare-a ăstui veac.
Am, iartă-mă, adesea-ţi stau în cale
Neînţelegeri, poticniri hazlii,
Ba chiar greşeli, parcă făcute-anume
Să stea pe oblâncul unei parodii…
Aşa că… una-două-parodia:
Cât un poem de-al tău, voluminos.
Să nu te superi: ştii ce-a zis Păcală
„De-o fi cu supărare, nasul jos”.
ͯ La fel cu toţi tovarăşii mei, respect şi iubesc valoroasa creaţie poetică a lui A.E. Baconski. Dar ne-au supărat elementele (s.n.) schematice, formaliste, neconvingătoare, precum şi greşelile politice din unele din poemele sale. Am avut în vedere „Balada ţăranilor care vând lapte”, în stilul căreia este scrisă parodia de faţă, precum şi unele spicuiri din volumul de poezii apărut în E.S.P.L.A., precum şi din poemul „Noaptea în flăcări”/ Viaţa Românească Nr – 12 -1951/
Pe lângă sursele citate mai sus, autorul s–ainspirat cu siguranţă şi din alte creaţii baconskyene fiindcă, de exemplu, personajul din versul Pe Justin ce suferea-n tăcere este cel din Baladă apărută în „Almanahul Literar” (nr. 5, mai 1952) şi în volum abia în 1954 (Cântece de zi şi noapte). Analizând modul de realizare şi compoziţia acestei parodii am observat că pe lângă procedeul obişnuit de a parafraza textul original, Nicolae Labiş a ales să reproducă tale quale şi multe versuri din „La frasinii de la răscruce”, „Scriind în octombrie”, „Cuvântarea poetului la mare”, „După două mii de ani”, „Balada ţăranilor care vând lapte”, „Baladă despre Barta Iosif şi ortacii săi” şi „Noaptea în flăcări” (evident în diferite ponderi). În plus, a dat fiecărui ciclu un titlu, fără a–l numerota însă, aşa cum făcea A. E. Baconsky: Într-o toamnă, Tarabele, Gică Răbuială, Uneltiri, Reflexiile poetului la mare, Răbuială lui Găligan, Întoarcerea şi Epilog.
Şi acum surpriza: începutul parabolei Uneltiri (reproduse integral de Gheorghe Tomozei în Moartea unui poet,1972) îl constituie catrenul de tristă celebritate (citat şi de Ion Bălu în monografia Nicolae Labiş din 1982) având schimbat doar un cuvânt şi conţinând, de asemenea, alte versuri din La frasinii de la răscruce,preluate sau uşor modificate:
Trece-o noapte, trece încă-o zi,
Lupta se ascute între clase…
Tejghetarii se arată-a fi (s.n.)
Elemente tot mai duşmănoase.
Cine ar mai putea proba azi că printre cântecele și pasagiile omise şi rezumate în text de „Contemporanul” din La frasinii de la răscruce se numără şi vestita strofă care s-a propagat oral devenind folclor? Dumitru Micu şi Ion Brad, care ar fi putut-o vedea sau citi în manuscris, fiind în apropierea lui A.E. Baconsky în acea perioadă, toţi trei semnând în primul număr al „Almanahului Literar” din Cluj din decembrie 1949, nu mai sunt, din păcate, în această lume. Regret nespus că, deşi am fost foarte apropiat de amândoi, nu am avut inspiraţia de a-i ruga să mă edifice în această privinţă, tema nefiind atunci în atenţia mea. În absenţa unei dovezi indubitabile, autorul ei (mai puţin un cuvânt) ar putea fi Nicolae Labiş, iar forma în care a circulat şi circulă se datorează unei operaţii de transplant literar cu chirurg anonim, ce a răspuns comandamentelor epocii, în defavoarea nedreptăţitului de soartă A.E. Baconsky.
În albumul memorial editat de „Secolul 20”, Nicolae Labiş (f.a.), G. Tomozei şi I. Antim rememorează astfel Secvenţe cu Labiş: Debutând în revista Şcolii cu fermecătoare parodii la Baconsky, Labiş a devenit, din start și un autor „îndrăzneţ”, netulburat de voga unui autor celebru în acel timp, chiar dacă încă nu anunţa în compunerile lui stupefiant-servile celor mai jalnice clişee festiviste marele, efectiv mаrele poet ce avea să devină mai târziu şi care a direcţionat „Steaua” clujeană spre un climat de literatură modern, antidogmatic. Climat exemplificat şi în plan personal, de pildă, prin volumul de mare erudiţie Meridiane, Pagini despre literatura universală contemporană (1965), pe care îi scria cu vădită amărăciune: Domnului Theodor Cosma, o nouă carte, cu aceleaşi vechi necazuri ale autorului ei şi cu aceeaşi simpatie a lui A.E. Baconsky, Bucureşti, Nov. 965 sau prin excelenta traducere din Carl Sandburg (Versuri, Traducere şi prefaţă de A.E. Baconsky, 1966) cu sugestiva autodefinire a stării interioare din acei ani: Doamnei Alice Bădescu aceste încercări de aclimatizare, odată cu stima lui A.E. Baconsky, Buc. 29 XI 966.
Identitatea poetică a lui A.E. Baconsky, scuturată prin anii ʹ60 de nisipul drumurilor fără pulbere ale anilor începutului, a permis realizarea plenară a autenticităţii sale lirice într-un registru inconfundabil sintetizat astfel de Dumitru Micu (Literatura română în secolul al XX-lea, 2000): Sumar definit, Baconsky e un liric rememorativ, confesiv și contemplativ, un sentimental lucid, în fine, un poet care îşi sterilizează afectele prin refrigeraţie estetică. Graţie unui dar special de a privi (în virtutea căruia s-a realizat şi în critica de artă), el descoperă frumuseţi (dar nu „miracole”, ca suprarealiştii) în cele mai cotidiene priveliști și, cu sau fără figuri de stil, îşi poetizează impresiile prin însuşi faptul de a le comunica. Căci le comunică sub regimul unor stări „muzicale”, care fluidizează vederile, dându-le contururi tremurătoare, evanescente, ca în pictura impresionistă.