Parcă spre a confirma o dată în plus că destinul unui bibliofil este marcat aproape integral de febra căutărilor perpetue, meditând asupra lirismului condensat în gravurile lui Vasile Dobrian, aflam acum un timp despre existența broșurii Dobrian prezentat de Nicolae Argintescu Amza (1944), unul dintre puținele studii ce i s-au consacrat. După îndelungi căutări în biblioteci publice (Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Națională, Biblioteca Centrală Universitară București, Biblioteca Metropolitană București și Biblioteca Institutului de Istoria Artei „G. Oprescu”), toate soldate cu eșecuri și abia după ce șansa a făcut ca această lucrare să intre în colecția mea, am descoperit și explicația rarității sale. Răspunsul, găsit în densul volum de Memorii: Vasile Dobrian Gestul mâinii și al memoriei (1998), deznoadă și firul zămislirii acestui fruct dulce-amar, rodul dorinței criticului de a scrie o monografie despre artist: Deși Nicolae Argintescu-Amza semna, în mod curent, cronicile plastice în ziarul „Evenimentul”, când a fost să-i apară numele pe coperta unei cărți, refuzul cenzurii militare a fost categoric, motivul invocat fiind originea sa etnică. Fără știrea autorului am plecat cu manuscrisul la Sibiu, unde vechiul meu coleg de liceu, Titus Trifa, proprietarul editurii „Cartea de Aur”, a înscris lucrarea în planul său editorial. Aici, numele lui Nicolae Argintescu-Amza, nu a întâmpinat nici o împotrivire din partea cenzorului, care, avid parcă să-și exercite prerogativele, a aplicat, fără să citească un singur rând, ștampila cu „Bun de imprimat” pe toate paginile... Mai târziu, Argintescu, publicând studiul în „Revista Fundațiilor Regale” sub titlul „Un poet al gravurii”, a înlăturat toate greșelile. Deci... în vreme de război... oare câte exemplare din această culegere de unsprezece file vor fi supraviețuit teribilei încleștări armate și bibliocidului din primii ani de după?

Vasile Dobrian, poetul care, vegheat de Sașa Pană, a inventat Alfabetul sângelui, este potențat într-o simetrie de poetul-gravor ce ne transmite licăririle plachetei Steaua Inimei dăltuindu-și în 20 de exemplare numerotate și semnate textul și vignetele, exemplarul din biblioteca mea fiind datat de mână 1941, cu o dedicație scurt-circuit al unor vechi amintiri: Lui Pericle Martinescu dragostea și prietenia lui Dobrian, București, 17.8.1941. Întorcându-mă în timp, mă regăsesc în apartamentul din cartierul Bucureștii Noi şi, cu ochii minții, admir fascinat compoziția abstractă (un ulei pe pânză de mari dimensiuni) a meșterului Dobrian ce străjuia toate întâlnirile din acest perimetru magic unde Pericle Martinescu și soția sa m-au primit cu părintească afecțiune și mi-au dăruit nenumărate documente literare, printre care și volumul Un anumit anotimp (1977), purtând însemnul unei mari amiciții: Lui Pericle Martinescu o rază caldă de soare pentru anotimpurile ce vor urma, Dobrian, 29.09.1977. Încă o mărturie din vremea când excelentul memorialist și prieten al lui Nikos Kazantzakis se ocupa de apariția revistei Dacia Rediviva, fiind, de fapt, omul care o realiza, semnând cronica literară, precum și cele mai multe note de comentarii și polemici așa după cum destăinuie în dialogul imaginar cu sinele intitulat Visul cavalerului (1998) pe care mi-a scris: Domnului George Corbu jr. în amintirea plăcutelor și interesantelor convorbiri cu dânsul despre cărți, cărturari și colecționari, printre care se numără cu prestigiu, cu multă afecțiune și prietenie, Pericle Martinescu, 31 mai 2003.

Subliniind valoarea albumului de gravuri al lui Dobrian, Ciclul morții (1942), exemplarul meu purtând un omagiu adresat lui I. Gruia, secretarul de redacție al ziarului Libertatea, organul de presă al Partidului SocialDemocrat din România (condus de Constantin Titel Petrescu), pe care aveam să-l cunosc acum mai bine de un sfert de secol: Domnului I. Gruia cu cele mai sincere sentimente de prietenie, Dobrian, Buc, 28 oct. 1944, Pericle Martinescu, scria în revista Dacia Rediviva (vezi Gestul mâinii și al memoriei): Gravura a fost, după cum se știe, foarte dezvoltată în istoria tiparului românesc, însă ea a avut întotdeauna numai funcția ilustrativă, fără intenția de a crea un stil independent de un text dat, cu un conținut al ei, cu o valoare proprie. Prin albumul lui Dobrian, gravura depășește panoul, dar și ilustrația, devenind o operă grafică de sine stătătoare, alături de poezie. Fiindcă Dobrian e, în realitate, un poet care înlocuiește cuvintele prin linii.

Incitat de magistrala formulare Un poet al gravurii, dualitate confirmată și de prezențele sale avangardiste în ediții limitate de la Editura Unu, – trebuie să mă opresc la cele patru file format armonică in-12 zise Jocuri în filigran imprimate pentru prieteni cu ocazia Anului Nou 1947 în 100 de exemplare, tiraj sentimental, ale mele fiind tipărite pentru pictorul Geo Borzea –, dar și de ucenic virtual peste spațiu al lui Frans Masereel, voi începe incursiunea prin universul ilustrației de carte, astfel cum a fost imaginat de Dobrian, tot printr-o poveste.

Dar pentru că am ajuns la Masereel și pentru bibliofili un nume declanșează un voltaj cerebral torențial de imagini și conexiuni, mi-a fost suficient să revăd în bibliotecă gravurile pline de dramatism ale albumului 25 Images de la passion d’un homme. Desinées et gravées sur bois par Frans Masereel, imprimat în 1918 în doar 53 de exemplare, toate semnate de autor, ca să înțeleg pe deplin de ce Dobrian evocă, justificând baleiajul său spre meșteșugul gravurii, datorat nu doar unui stupid accident medical soldat cu pierderea ochiului drept ce l-a pus în situația de a înlocui perspectiva vizuală cu simțul tactil (vezi Gestul mâinii și al memoriei), iluminarea petrecută în cunoscuta librărie de artă Hasefer astfel: Aici, în această librărie, tot scotocind prin rafturile cu cărți, am descoperit o cărțulie cu totul aparte, în care textul era înlocuit cu imagini, unul dintre numeroasele romane gravate de Frans Masereel, „Ideea”. Imaginile în alb-negru, atât de laconice și evocatoare în acelaşi timp, au produs asupra mea o puternică impresie, încât, fără să țin seama de lumea aflată în jur, am strigat în gura mare: „Evrika, iată miracolul așteptat”. În rafturile librăriei am găsit și alte romane gravate de Masereel, care a devenit din acel moment maestrul și profesorul meu favorit. Neavând, în afară de imaginile cuprinse în carte, nici o cunoștință despre tainele meșteșugului, am pornit să descopăr totul de unul singur. Cum era și de așteptat, primele gravuri nu au depășit stadiul încercărilor, dar pe măsură ce stăpâneam tăietura, întrevedeam și rezultatele viitoare. Poate de la Masereel să fi luat Dobrian și entuziasmul infimelor tiraje ale creației sale, aproape unicate, destinate misteriosului tărâm bibliofil, greu de înțeles însă pentru Lucia Demetriade Bălăcescu, de vreme ce, mai târziu, în Universul literar și artistic din 10 decembrie 1943 aceasta își exprima mirarea: Desigur că Dobrian în culori face minuni, dar cum să fie aceste frumoase lucrări „Xilografie în culori” și exemplar unic? Dacă e unic, nu mai e xilografie, deoarece tiparul e făcut să înmulțească nu să se restrângă. Gravura în lemn e pentru a se multiplica, rostul său e acesta și nici un altul.

Povestea începe acum mulți ani, când un bibliofil de aleasă stirpe, coleg și amic de tinerețe al tatălui meu, mi-a ispitit chemarea de bibliofil cu placheta semnată Gh. Bacovia, intitulată Amurg. Atât starea ei de conservare, copertele pătate și desprinse de cotor, cât și compania selectă a unor exemplare de lux din prima ediție Joc secund de Ion Barbu și Pâlnia și Stamate a lui Urmuz, ambele din 1930, lucrări cu care m-am și căftănit pe loc, m-a făcut să nu-i acord la acel moment atenția pe care ar fi meritat-o.

Abia după câteva luni, studiind atent bibliografia lui Bacovia și constatând că ediția lipsește din fondurile Bibliotecii Academiei Române, Bibliotecii Naționale, Bibliotecii Centrale Universitare București și Bibliotecii Metropolitane București, am realizat că mi-a trecut prin mână o ediție bacoviană necunoscută, cel mai probabil un exemplar cu care te întâlnești o dată în viață și deci de o valoare bibliofilă excepțională. Dobrian însuși, amintind în Memoriile sale întâlnirea cu Bacovia din 1944, nu o menționează, făcând referire doar la albumul de gravuri Cad frunzele, despre care înainte de a-l oferi publicului a vrut să cunoască părerea poetului, sintetizată în această confesiune: Domnului Vasile Dobrian, adânc înțelegătorul poeziei mele, transpusă cu atâta artă în gravurile sale. Bacovia.

Habent sua fata libelli: după doi ani în care proprietarul a rătăcit-o prin casă, cartea, reapărută miraculos dintre alte mii, a intrat în posesia mea, împreună cu alte două volume nu mai puțin rare, nedatate, formând un senzațional triptic: Minulescu tras la o presă de mână în douăzeci de exemplare numerotate în cifre romane de la I la XX, semnate de gravor, și Neîmpliniri de Ștefan Baciu trasă în 15 exemplare nepuse în comerț, numerotate de la A la O, semnate de autor și ilustrator. Acesta din urmă conținând și o revelatoare dedicație: Domnului Profesor Tudor Vianu, o carte șoptită, respectuos omagiu, Ștefan Baciu, 25 mai 1942, București.

Colofonul opusculului Amurg de Gh. Bacovia, care pe copertă are marcată lămurirea Gravuri de Dobrian, consemnează exact cu această grafie: DIN ACEASTA PLACHETA AU FOST TRASE LA O PRESA DE MANA DOUAZECI SI CINCI DE EXEMPLARE TRASE IN SEPIA NUMEROTATE IN CIFRE ROMANE DELA I LA X. CINCISPREZECE EXEMPLARE TRASE IN NEGRU NUMEROTATE IN CIFRE ARABE DELA 1 la 15. TOATE EXEMPLARELE SUNT SEMNATE DE POET ȘI GRAOR. Exemplarul nu este datat și poartă numărul 10 scris de mână cu aceeași cerneală cu care semnează poetul și gravorul. Cu aceeași cerneală este adăugată litera V în mențiunea cu eroare de gravură: GRAOR. De asemenea, în prima strofă s-a mai strecurat o eroare de gravură în versul, PE DEAULURILE ALBASTRE. Cartea are doar patru file, iar textul îl constituie cele trei strofe ale poeziei Amurg. Așa cum s-a precizat, textul nu este tipărit, ci gravat (cu siguranță în lemn, judecând textura gravurilor), ca și cele patru ilustrații, dintre care una pe copertă, una în afara textului și două în text, toate acestea traducând plastic atmosfera melancolică, de tristă resemnare degajată de versuri. În afară de cele evocate mai sus, aș mai insista asupra a două aspecte care susțin raritatea extremă a exemplarului: avem de a face cu o ediție bibliofilă, necunoscută, a unuia dintre cei mai importanți poeți români a cărui operă nu este foarte vastă, iar faptul că Bacovia a semnat exemplarul de față (ceea ce, cunoscându-i firea retractilă, ne miră, fiind unul dintre autorii ale căror autografe sau dedicații sunt extrem de rare și, ca atare, aproape intruvabile) dovedește că a fost de acord cu grafica și tirajul, deci, a fost conștient că acest exercițiu de virtuozitate va da naștere unei creații bibliofile de mare finețe.

Parcă rezemându-se pe spusa Scripturilor Căutați și veți găsi, dialogul meu interior despre amplitudinea preocupărilor lui Dobrian în direcția creării acestor bijuterii și-a diversificat nuanțele la norocoasa întâlnire cu încă două poezii săpate în lemn: mai întâi placheta Stânca de Balcica Moșescu, ediție bibliofilă semnată de autoare și gravor, trasă în 50 de exemplare, dintre care 15 numerotate de la A la O și 35 numerotate de la 1-35.

Principiul acțiunii și reacțiunii forțelor de sens contrar și valori egale ce se opun în cadrul interacțiunilor mecanice guvernează despotic și existența unui bibliofil în care marșul triumfal al izbânzilor reduce la tăcere de cele mai multe ori gamele minore ale regretelor. Ascult dojana lor că m-am lovit prea târziu de această Stâncă spre a mai putea avea și o dedicație de la buna prietenă a familiei noastre, regretata poetă și memorialistă Balcica Măciucă, născută Moșescu, fiica ultimului prefect român de Balcic, scriitorul și colecționarul de artă Octavian Moșescu, de la care, însă, primisem, anterior, în scris, aprecierea sa sensibilă, pe volumele Golful cu migdali (1945) ornat de Paul Miracovici: Lui George cu mult drag pentru pasiunea și admirația închinată Balcicului. Balcica, 27 septembrie 2015 și Sbor de pescăruși (1946) cu un portret de Jean Al. Steriadi și o vignetă de Rodica Maniu: Pentru George cu prețuire și prietenie. Balcica, 27 septembrie 2015.

Apoi o fantezie în versuri, fără titlu și dată, trasă la o presă de mână în 27 de exemplare semnate de autor și gravor (2 pe hârtie Japonia marcate în litere A-B și 25 de numerotate în cifre de la 1 la 25) a unui pseudopoet, Osias Harmelin, descris de gravor în aceeași carte de memorii: inginer chimist la fabrica de postav din Buhuși, mare meloman și amator de artă, dublat de un poet sensibil și inventiv, autorul a două plachete de poezii: Spasme sub infinit și Dicționar de vise, ultimul ilustrat de mine. Atât curiozitatea de mai sus, cât și volumașul Spasme sub infinit (1934) tipărit în 510 exemplare, având pe copertă portretul lui Osi Harmelin după un bronz de Andrei Gal, pe care îl am cu o dedicație convențională către un grup de prieteni, vin în sprijinul ideii de bibliofilie relațională în care entuziasmul unui amator de artă ce cochetează cu literatura fuzionează cu duhul artistului în creuzetul unui veritabil rafinament estetic.

Aceste nestemate bibliofile au constituit pentru Vasile Dobrian o preocupare constantă, individualizată în cadrul mai amplu al dorinței Grupului Grafic, al cărui fondator a fost în 1940 alături de Tania Baillayre, Al. Basarab, Gh. Naum, D. Dimitriu Nicolaide, Gh. Ceglocoff, Aurel Mărculescu și Marcel Olinescu de a reactualiza gravura, aducând-o din nou în atenția amatorilor de artă, inclusiv printr-un salt expresiv, posibil datorită apariției noilor materiale pe lângă tradiționalul lemn. Nu este exclus ca firul subțire din acest filon reprezentat de cartea podoabă să fi contribuit și la formarea în 1942 a grupului MCMXLII alături de pictorii și graficienii Eugen Drăguțescu, Gheorghe Tomaziu și Alexandru Tzipoia, cel puțin primii doi fiind și ei inspirați tălmăcitori de text prin imagine.

În revista Dacia Rediviva nr. 3 din 1943, citim cum meșterul din Mărțișor, el însuși resort de inspirație pentru Dobrian prin poezia sa Transfigurare, cu textul și ilustrațiile gravate în lemn în doar cinci exemplare (vezi Gestul mâinii și al memoriei), rostind cuvântul de deschidere la expoziția Grupului Grafic din sala Prometeu, poate și pentru că fiica sa Mitzura expunea aici desene alături de membrii acestui grup, sintetiza măiestrit valențele binomului carte-gravură, încurajând revenirea pe calea accidentată de dezvoltarea tiparului: „Scriitorii nu sunt la nelocul lor într-o manifestare a gravurii. Și pana unora și dalta celeilalte se reduc în fața ochiului, la o expresie de analogii: a câmpului alb și al oilor negre... Gravura scrie figuri, condeiul schițează cuvinte și amândouă se folosesc, împreună și deosebit, de aceleași mijloace publice de rostire, tiparul. – Până la intervenția fotografiei și a clișeului de zinc, care-i placa de gramofon a gravurii mecanice, gravura și slova se asociau strâns, la noi, în cărțile bisericești. Fiecare pagină chirilică era tratată ca o stampă. Tăieturile scobite în lemn, reproduse de-a dreptul, cu clișeul original, nuanțele și catifelările obișnuite cu acul de săpat, se păstrau pe hârtie intacte, pe când caracterul de artă al unei lucrări, în industrializarea fotografică dispare. În ultimii treizeci de ani, numărul materialelor, adaptate la stiletul gravorului, a sporit cu unul neașteptat: linoleul, material nou, venit cu tehnica nouă. – E regretabil că editurile nu se întorc la tradițiile care corespund și gustului cel mai evoluat. Expoziția Grupului Grafic e o demonstrație că gravura românească poate să exprime cu o egală stăpânire a obiectului, și emoții și idei și priveliști, și portrete, și să facă dintr-o carte o bijuterie.” Dobrian era deja înscris în sfera acestor observații ale celui pe care îl asemuia lui Coresi, diaconul tipograf din secolul al XVI-lea, așa cum arată și cărțile dedicate pictorului și gravorului Dragoș Morărescu, care, din ascunsele unghere ale bibliotecii mele, și-au cerut dreptul la neuitare în rândurile ce urmează.

Fiindcă am vorbit mai devreme de Ștefan Baciu, acesta amintește de Ștefania Zottoviceanu Rusu, absentă din majoritatea dicționarelor și istoriilor literaturii române, în volumul Însemnările unui om fără cancelarie (1996) astfel: A făcut parte din cercul ce se reunea în jurul lui Nae Ionescu, fiind în același timp, o cetitoare a filosofiei lui Krishnamurti, a cărui „vogă” în Europa anilor acelora este de nediscutat... Era o femeie frumoasă, de o frumusețe stranie, magnetică, atrăgătoare, care totuși punea între ea și ceilalți, dacă nu o distanță, un zid de sticlă, prin care era greu să ajungi la ea, iar Șerban Cioculescu o descrie în Amintiri (1975) drept o brunetă trupeșă și focoasă care frecventa cenaclul lui E. Lovinescu. A publicat și un volum sau două de poeme lungi, de discursuri lirice dezlănțuite. Unul dintre acestea este, probabil, Caii anilor (1947), cu coperta și ilustrațiile de V. Dobrian, având această dublă inscripție, în concordanță cu îndemnul lui Arghezi de acomodare cu noile materiale: Pictorului Dragoș Morărescu din partea ilustratorului cele mai sincere sentimente de prietenie și admirație, 4 XI 982, Dobrian; Gravuri originale în linoleum. V.D. Poeta a mai semnat și volumul Renaștere (1943), tot cu copertă și gravuri de Dobrian, pe care a notat: Cu omagiul colegial și deosebită prețuire, Domnului Pericle Martinescu. Ștefania Zottoviceanu Rusu, Decembrie 1943, București. Aducându-mi aminte de acest dar din partea lui Pericle Martinescu, am revăzut și revista Dacia Rediviva nr. 1 din 1944, unde apare o cronică despre acest volum încheiată astfel: Gravurile lui Dobrian sunt cele mai frumoase din câte am văzut până acum ilustrând o carte de versuri!

Apoi Mihai Beniuc, poetul învins de om, despre care puțini mai știu că avea un doctorat în psihologie animală obținut la Berlin, scria pe studiul Mediu, Preajmă, Vatră, Principii de Psihologie Animală (1937) dedicația: Lui Teodor Murășanu cu cele mai bune sentimente, oferită poetului împreună cu care se numărase printre îngrijitorii revistelor Abecedar și Pagini literare la Turda până să publice tulburătorul volum Orașul pierdut (1943) cu chipuri desenate de Vasile Dobreanu (de ce oare Dobreanu și nu Dobrian?) apărut cu numărul 7 în colecția Cartea Refugiatului Ardelean, gest de rezistență a Ardealului cedat prin Diktatul de la Viena și pe care gravorul înțelege să certifice geneza demersului artistic: Colegului Dragoș Morărescu aceste ilustrații care sunt gravuri originale, Dobrian, 4 XI ‘988. Volumul semnat olograf de Dragoș Morărescu cuprinde și cunoscuta alegorie Ursul românesc, din care silabisim, ca în acele timpuri de grea cumpănă pentru Ţară, versurile căzând ca o perdea a predestinării:

De două mii de ani dansează, L-au prins de pui în miez de codru, Hei! codru ăla-l tot visează, Dar să mai scape nu e modru: Joacă ursul românesc. Orașul pierdut era, firește Clujul, deci toată problema era pro-Transilvania, pentru partea cedată, mărturisește Mihai Beniuc în cartea de memorii Sub patru dictaturi (1999), iar poezia ce a dat titlul figurează și în culegerea Versuri pentru Ardeal (1945) tot cu chipuri desenate de Vasile Dobrian, cuvenindu-se și cinstirea memoriei lui Iustin Handrea care a îngrijit colecția Ardealul Nostru, inaugurată de acest mănunchi liric. Gabriel Pamfil, fiul profesorului universitar Gheorghe P. Pamfil, unul dintre fondatorii învăţământului farmaceutic clujean, el însuși absolvent de farmacie, frate al fondatorului catedrei de psihiatrie la Facultatea de Medicină din Timișoara, profesorul Eduard Pamfil, e autorul plachetei Adâncuri și soare (1940) semnată și datată olograf de destinatar oct.1982, unde artistul își dezvăluie din nou tehnica de lucru: (Linogravuri originale), V.D, după amicala întâmpinare: Pictorului Dragoș Morărescu aceste ilustrații odată cu colegialele saluturi, 4 XI 982, Dobrian. În Dicționarul general al literaturii române editat de Academia Română (2006) se spune despre Gabriel Pamfil că... publică versuri patriotice, religioase sau pe diapazon intimist, rareori proză scurtă, toate complementare într-un fel sau altul ideologiei exprimate în comentarii nutrite mai întâi de un naiv entuziasm faţă de regimul fascist şi mişcarea legionară, apoi de adâncă durere cauzată de ciuntirea din 1940 a Ardealului, inclusiv în revista Sfarmă Piatră.1 În fine, Ursula Biji, viitoarea specialistă în psihologie Ursula Șchiopu, soția demnitarului din trecute vremuri Bucur Șchiopu, publica volumul de versuri Cer troglodit (1943) cu un suflu sobru pe pagina de gardă: Domnului Dragoș Morărescu din partea ilustratorului, Dobrian, Buc, 19 I 1991. După cum se poate remarca și din lucrările de mai sus, Vasile Dobrian, citat și în cartea imprimată în 100 de exemplare nepuse în comerț și semnată de autor, Ilustratori români (1850-2000), Repere Bibliofile (2000), scrisă de eruditul meu profesor de limba engleză de la Colegiul Național „Sf. Sava” Virgil Olteanu, autorul vademecumului Din istoria și arta cărții Lexicon (1992) – cel ce întrezărea în subsemnatul, într-un înscris dedicatoriu, o speranță a bibliofiliei românești –, a reprezentat una dintre vocile de primă rezonanță ale decorării cărților de poezie, melancolică în complexitatea sa lirico-tehnică, fapt scos în evidență și de Petru Comarnescu în Universul literar din 20 mai 1945, printr-o delicată reflexie a simbiozei poezie-ilustrație: La „Prietenii Cărţii” expune d. V. Dobrian, remarcabil autor de gravuri colorate, din ce în ce mai evoluate ca tehnică, mai vibrante ca joc de ritmică liniară şi colorit psihologic, prezentând naturi moarte, peisaje şi flori, cu atmosferă poetică şi oarecare melancolie. Acum şi d-sa trece spre temele sociale, descriind manifestaţii şi grupări de oameni. Ilustratorul lui Bacovia, Minulescu şi a altor poeţi români este şi cântăreţul propriei sale tristeţi, dar şi nădejdi, viziunile sale devenind mai optimiste şi mai luminoase în vremea din urmă.

1 Plecând de aici, nu mai surprinde pasajul din Sinteza cu mențiunea Strict Secret 361/28 sept. 1956 – Privind rezultatele obținute în acțiunea informativă Nr. 304, deschisă asupra numitului Blaga Lucian din Cluj din cartea Blaga supravegheat de Securitate (1999) de Dorli Blaga și Ion Bălu: În ceea ce privește relațiile pe care le are, până în prezent s-a stabilit că întreține strânse legături cu o serie de persoane cunoscute de noi ca elemente dușmănoase ca de exemplu: Gabriel Pamfil, fost comandant legionar, în prezent farmacist în Oradea.

Publicat în revista Pro Saeculum, nr. 7-8/2021, pp. 95–99 (PDF).