„Sunt bibliofil! – cu sensul originar de iubitor al cărții – ar trebui să fie sau să devină deviza tuturor celor ce-și recunosc sau afirmă apartenența la umanitate”

Interviu realizat de Rodica Lăzărescu.

Aşadar, doi Corbi, ambii George – Seniorul, epigramist, traducător, bibliolog, autorul a cel puţin 25 de cărţi, primul preşedinte al Comisiei Naţionale a Bibliotecilor din România, membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România şi directorul revistei „Epigrama”, şi Juniorul, manager în cadrul unei firme multinaționale, stăpânit de „nebunia sacră” a bibliofiliei, posesorul unei „comori” de autografe, manuscrise, documente și cărți rare, adus în atenţia publicului de regretatul Ion Brad, în 2016, prin volumul Comorile unui prieten tânăr: George Corbu-Junior, apoi (re)afirmat pe cont propriu, în 2018, cu volumul Un catastif ciudat şi personajele sale.

Asumându-mi doar parţial rolul vulpii, îi provoc pe cei doi la un dialog (trialog!), spre a-i determina „să scape caşul” mărturisirilor, întru „îndestularea” cititorilor şi reabilitarea corbului din fabulă! Căci trebuie să-i dau dreptate Seniorului: Şters, dispreţuit, umil,/ Corbul, ce stârneşte ura,/ A-nălţat croncănitura/ La valoarea unui stil!

Trăind noi în vremuri noi,/ Linguşesc, iată, corbi doi!/ Finalul fabulei se ştie,/ Însă acum morala se rescrie.

– „Un personaj original”, dacă ar fi să-l credem pe academicianul Eugen Simion (şi n-avem motiv să nu o facem), „mergând în pas alert pe stradă, cu privirea în jos, fixat parcă definitiv într-o fantasmă necunoscută”. Stimate domnule Senior, o fi doar una? Or fi mai multe?

– Portretul lovinescian din care aţi desprins această constatare este datorat nu doar criticului literar eminent, ci şi scriitorului Eugen Simion. Fantasmele noastre ne pun în lumină personalitatea, definind-o. Omul este o fiinţă fantasmatică şi nu mă îndoiesc că un eseu cu acest subiect ar fi de natură să contribuie la mai buna cunoaştere a omului. Îi mulţumesc academicianului Simion pentru caracterizarea cu care m-a învrednicit, aceasta rămânând până astăzi unul dintre semnele identităţii mele. Memorabil, portretul trasat cu o empatie evidentă îmi serveşte – nici nu s-ar putea altfel – de panaş.

– Domnia voastră, domnule Junior, de câte fantasme îl bănuiţi?

– Mă bucură această descriere inspirată a domnului academician. Așa cum se știe, spiritul omului este sondabil și cognoscibil până la un punct dincolo de care își face loc terenul vast al presupunerilor, dar, cel puțin de când și cât am putut să-l cunosc, tata este un călător infatigabil pe urmele scânteietoare lăsate de scrisul marilor personalități ale culturii române pe care le evocă și pune în valoare de peste cinci decenii. A avut și șansa unică de a fi în preajma unor mari creatori, cum ar fi Tudor Mușatescu, Ion Manu, Nichifor Crainic, Radu Gyr și Ion Petrovici, pentru a nu-i aminti decât pe câțiva. Acestea și altele din aceeași sferă sunt, cred, umbrele luminoase asupra cărora este aproape permanent aplecat.

– Să mai apelăm la distinsul academician Eugen Simion: „este loial în prieteniile sale literare şi are, asta pot să spun cu precizie, un cult aproape mistic pentru valorile spiritului”. Propun să le luăm pe rând.

Cum aţi defini prietenia? Dar prietenia literară, atât de rară nu doar în zilele noastre?

S.

– Este încă o tuşă la portretul amintit. Nu mă încumet să definesc prietenia, dar ţin să remarc nota senzorială a acestei valori în plan personal: prietenia trebuie să o simţi pentru a o integra notelor comportamentale. Numai astfel ea poate deveni realitate palpabilă. Despre ea s-au scris tratate, eseuri, maxime, s-au elaborat definiţii îndeosebi poetice. Un eseu admirabil i-a fost consacrat în chip de prefaţă, sub titlul Cuvânt despre prietenie, de Teodor Vârgolici în deschiderea unei cărţi pilduitoare: Eminescu şi marii săi prieteni (Bucureşti, Editura Eminescu, 1989). În el se vorbeşte despre prietenia literară ce i-a unit, într-o trinitate, pe Eminescu, Creangă şi Slavici. Din păcate, literatura română nu prea excelează la acest capitol.

M-am întrebat și mă mai întreb încă dacă prietenia nu este expresia manifestă a unei vocații... Convocate, verbele auxiliare ar putea spune ceva fundamental în conturarea portretului caracterial al unei persoane: a fi prieten, dar a avea prieteni.

Prietenia, inclusiv cea literară, este greu de „întreţinut”, de aceea atunci când există şi se manifestă ca atare, sfidând potrivniciile, ea trebuie considerată o podoabă a firii umane. Dar ea se caracterizează atât prin ceea ce reprezintă în sine, cât şi prin ceea ce nu este. Păcatele „capitale” într-o prietenie sunt trădarea, dezinteresul, lipsa de afecţiune şi devotament, meschinăria, labilitatea, ipocrizia. Din păcate, această instituţie morală prin excelenţă este în declin, simptom al degradării continue a moravurilor. Epigramistica a consemnat, cu pregnanţă, vulnerabilitatea acestui înălţător sentiment uman. Antologiile de profil furnizează mostre de spirit având ca ţintă falsa prietenie. Printre cei ce i-au intuit resorturile psihologice şi nu numai, amintesc numele unor redutabili epigramişti precum Sofronie Ivanovici, Mircea Ionescu-Quintus, Constantin Nicola, Dimitrie Jega, Ştefan Tropcea, Vasile Tacu, Mircea Trifu. Am îndrăznit să mă pronunţ şi eu, respectând canoanele genului, prin mai multe corbigrame, din care voi cita numai două: Nu cred să pot nici eu decide/ Când mintea ori stihiile/ Fac duşmăniile solide,/ Lichide – prieteniile. (Morală) și Bun de nimic, / Factice, / Eşti un a mic, / Amice! (Lui X). Socotesc că sinonimul amic este inferior termenului prieten, primul fiind utilizat cel mai adesea conjunctural.

– Sunteţi prieten cu tatăl dvs.? Aş adapta puţin un adagiu francez (Les amis de mes amis sont mes amis) şi vă întreb: prietenii tatălui dvs. sunt şi prietenii domniei voastre?

J.

– Prietenie cu tata... greu de încadrat în reperele acceptate. Plecând de la credința mea că prieteniile nu sunt făcute pentru a menaja orgoliile, avem o relație care transcende spațiul convenției bidimensionale tatăfiu și dinamizează practica exercițiului bibliofil de zi cu zi. În esență, „viul ou, la vârf cu plod” al tuturor conversațiilor și întâlnirilor noastre, deși pare greu de crezut, este dedicația, manuscrisul, documentul de istorie literară. Nu prea vorbim despre altceva.

Prietenii lui mi-au fost într-un anume sens prieteni, cel mai bun exemplu fiind maestrul meu Ion Brad, căruia îi aduc un omagiu și pe această cale acum, la șase luni după ce ne-a părăsit pentru totdeauna, dar m-aș referi și la Gabriel Țepelea și Mircea Ionescu-Quintus, pe care nu-i pot numi prieteni, dar pe care i-am cunoscut bine și respect modelul lor uman. Trecând în planul unei prietenii virtuale, poate că cel mai aproape de citatul pe care l-ați dat este genialul Tudor Mușatescu pe care nu l-am cunoscut, fiindcă atunci când eu mă nășteam el era deja în Câmpiile Elizee (îmi amintesc însă cu deosebită plăcere de marea afecțiune pe care mi-o arătau atât soția sa, tanti Kitty, cât și câinele lor, Pongo, un superb cocker spaniel), dar din ce am discutat cu tata, care i-a fost ca un fiu, era persoana cea mai atinsă de fiorul spiritului din câte a cunoscut. Vă închipuiți că vorbea așa cum scria... este de necrezut să tăifăsuiești cu cineva care reproduce fidel limbajul personajelor din volumul Doresc ca micili mele rândulețe, din 1945, fiind în același timp și autorul unor dedicații care te înmărmuresc, una chiar pe acest volum: Această carte îmi aparține până la moartea mea. După „aceea”, i-o dăruiesc amicului meu drag George Corbu. Tudor Mușatescu. Era cu un an înainte de a muri, după cum mărturisește o notă autografă a tatii. O alta, uluitoare și ea, dar în cu totul alt registru este, și mărturia unor sentimente pe care foarte rar le exprimi în scris și este adresată unei actrițe evocate în jurnalul lui Mihail Sebastian, care a jucat și la Naționalul bucureștean și a cărei prestație, probabil, l-a dezamăgit într-una dintre piesele sale, poate chiar Licuricii, unde pe prima pagină citim consternați: „Domnișoarei” Margareta Papagoga, cu dispreț și repulsie. Tudor Mușatescu. Este edificator faptul că tata are această carte chiar de la marele dramaturg, ceea ce ne spune că, totuși, fiind o persoană cu un pronunțat simț al sensibilității relațiilor sociale, nu a trimis „domnișoarei”

(ghilimelele ne trimit malițios la statutul social, la vârsta artistei sau la resentimentele dintr-o relație) vorbele cu pricina. Izbucnirea temperamentală rămâne însă și contrazice flagrant sensul cuvântului dedicație: „text scris pentru cineva pe o carte, pe un album etc., în semn de omagiu sau de afecțiune”, ilustrând originalitatea celui ce-și spunea Mușcătescu, în duelul epigramatic susținut cu tatăl meu.

Și ca să vedeți cât de neașteptat se împreunează destinele oamenilor și se țes firele de tensiune spirituală ale istoriei literare ca într-o rețea ce nu se supune niciunei reguli precise, ci doar hazardului responsabil de aceste scurtcircuite, haideți să citim împreună o dedicație a poetului Vasile Voiculescu, de pe volumul Poezii (ediții definitive): Domnișoarei Margareta Papagoga sub a cărei protecție muza mea poate de-acum dormi netulburată (de către oficiul de închiriere). Cu mii de mulțumiri V. Voiculescu 1950, iar dedesubt acest splendid catren: A fost în suflet, poate, foc/ Scânteia unui scump noroc…/ ...S-a stins și vers și vis… Acum/ Închide cartea numai scrum. V.V.

Înclin a crede că domnișoara (fără ghilimele de această dată) l-a ajutat pe marele poet în acei ani de grea restriște să-și găsească, fie și pentru puțin timp, liniștea locativă. O ilustrare cum nu se poate mai bună a proverbului Pentru unii mumă, pentru alții ciumă și în același timp o mărturie a fascinației pe care o poate exercita cercetarea literară, ca un policier de bună calitate.

Și, ca să stimulez curiozitatea și imaginația cititorilor, adaug că memoriile lui nea Tudorică însumând mai multe dosare ce conțin dactilogramele acestora au fost dăruite tatii cu mult înainte de a fi publicate în volumele 7 și 8 din seria de Scrieri (1969-1990), din care au fost expurgate episoade senzaționale constând în anecdote și povestiri licențioase care își așteaptă cuminți rândul la botezul tiparului pentru a da naștere unei posibile lucrări de fond „infern” sau „curiosa” – în limbaj bibliofil. Citez deocamdată, cu timiditate, doar o cugetare amară având o posibilă legătură cu ofensatoarea dedicație de mai devreme: Cele trei mari etape ale iubirii: presentimentul, sentimentul și resentimentul.

– Evocaţi-ne, domnule Senior, figura unora dintre prietenii domniei voastre…

– Înainte de a vorbi despre prietenii-obiecte, amintesc o vorbă despre cei însufleţiţi, despre oameni – nu omit marii şi sincerii prieteni care sunt şi rămân animalele –, reproducând în original, un gând al fabulistului francez Florian: À quoi bon tant d’amis? Un seul suffit quand il vous aime!

Rămânând în acelaşi areal cultural, nu pot elogia îndeajuns maxima hugoliană potrivit căreia Cărţile sunt prieteni reci, dar siguri!, cu toată tenta ei de mizantropie. Cărţile nu sunt, totuși, prieteni necuvântători, precum animalele, pentru că ele sunt alcătuite din cuvinte care ne vorbesc şi atunci când tac, lectura presupunând un act participativ, un dialog, totuși, pe care nu-l poţi realiza decât în compania unui prieten. În ce mă priveşte, nu am doi, trei sau mai mulţi prieteni de acest fel, ci numai unul, mai exact una şi incomparabilă prietenă: biblioteca. Ea mă apără, oferindu-mi adăpostul unei cetăţi inexpugnabile. De va fi existând fericire, atunci ea şi numai ea mi-a oferit reţeta acesteia. În ea îmi întâlnesc marii și puținii prieteni ce și-au lăsat numele pe nemuritoarele lor cărți.

– Ştiu că prietenii dvs., domnule Junior, stau în rafturi! Vorbiţi-ne, rogu-vă, de doi-trei preferaţi!

– Marii mei prieteni, sau mentori dacă vreți, au fost Ion Brad, Geo Dumitrescu și Pericle Martinescu. I-am evocat pe larg în cărțile pe care le-ați menționat și i-am cunoscut urmând un triunghi imaginar în ordinea de mai sus, fiecare trimițându-mă la următorul pentru ce altceva decât să îmi scrie o dedicație pe un volum de demult. Să știți că am și mulți prieteni în viață, cum ar fi distinșii oameni de cultură – doamna Georgeta Filitti și domnii Valeriu Râpeanu, Aurel Rău, Ion Vlad, Titus Vîjeu, asta pentru a nu numi decât câțiva, ei fiind și apropiați sfătuitori și susținători ai mei într-ale bibliofiliei. Se cuvine să amintesc că pe toți aceștia i-am cunoscut, cum altfel, tot prin grija părintească a lui Ion Brad, în marea sa generozitate cum este cea a adevăraților învățători care, așa cum spunea Nikos Kazantzakis, sunt aceia care se folosesc pe ei înșiși ca poduri peste care își invită elevii să treacă; apoi, facilitând trecerea acestora, prăbușindu-se cu bucurie, îi încurajează să le creeze pe ale lor.

La loc de cinste în rafturile bibliotecii mele, prin comorile pe care le am de la ei, stau alți doi mari prieteni ai mei. Se cuvine să proiectez pe ecranul recunoștinței aceste două figuri providențiale pentru formarea și devenirea mea bibliofilă: așadar, îi pomenesc cu emoție pe Constantin Pappia și Simion Mihuță. Constantin Pappia, alintat cu tandrețe conu’ Dinu, al cărui fiu am devenit prin adopție spirituală, el neavând urmași, era un personaj matein de o distincție misterioasă cum rar se poate întâlni, întruchiparea cunoscătorului rafinat a cărui iubire pentru propriile cărți o regăsim antitetic în descrierea enciclopedistului d’Alembert care făcea următoarea remarcă: Dragostea pentru cărți, când nu este călăuzită de filozofie și de un spirit luminat, este una dintre pasiunile cele mai ridicole. El a avut rolul de a mă translata în universul, criptat până atunci, al legăturii decorate de carte în care evolua cu o naturalețe uimitoare. Era o încântare să-l asculți cum, sub vraja unui exemplar unic legat de Canape, Knoll, Aussourd sau Mercier, un om tăcut și retractil începea să comunice și făcea dovada unei extraordinare erudiții. Mă și mir că a acceptat publicarea unui articol despre tezaurul bibliotecii sale, scris cu mult meșteșug de alt prieten al familiei noastre, Gheorghe Buluță (articol apărut întâi în revista Biblioteca Bucureștilor și reluat apoi în revista Plural a ICR). Și pentru că sunt la ceasul destăinuirilor, vă dezvălui că cea mai mare parte din aceste nestemate se află acum în colecția mea conform dorinței sale testamentare duse la îndeplinire de fratele său Alexandru și de soția sa Elena care și ei, la rândul lor, m-au îndrăgit ca pe copilul lor. Am trăit o poveste ce pare din alt veac și în multe ceasuri de zăbavă pe claviatura memoriei revăd cu ochii sufletului aceste plăsmuiri luminoase, providențiale pentru destinul meu bibliofil.

Apoi anticarul suprem Simion Mihuță al cărui ucenic am avut privilegiul să fiu și la care m-a dus tata atunci când a constatat că mi s-au aprins călcâiele după primele cărți rare. Era un adevărat fenomen, în ciuda instrucției modeste, avea un simț aproape supranatural în aprecierea cărților, fie că era vorba de un incunabul, de o carte cu gravuri în metal din secolul XVII în limba germană, de o ediţie elzeviriană de secol XVII în latină sau de un manuscris al unui mare savant român interbelic. Având acces la rezultatele licitațiilor desfășurate în marile capitale europene, am avut ocazia să mă conving de nenumărate ori de această abilitate taumaturgică. Pur şi simplu, cartea, documentul îi dezvăluiau valoarea, îi cântau prețul! De aceea, poate, devenea brusc iritat când, cu candoarea specifică tinereții, îl întrebam cât face o carte sau dacă un preț e prea mare și-mi răspundea sibilinic: „Prețul îl face mușteriul”, „Azi e mult, mâine nu mai e mult” sau „Dacă se găsește cineva să-ți deie cât ai cerut înseamnă că face”. Am fost un apropiat al său până în ziua când a trecut la cele veșnice și mă gândesc cu infinită recunoștință și afecțiune la autodidactul care devenise o veritabilă instituție a cărții, în bună măsură și grație incandescenței spirituale datorate personalităților pe care, în virtutea meseriei, a avut șansa să le cunoască după aducerea sa în București ca ucenic librar dintr-un sat de lângă Caransebeș de unchiul său, librarul și anticarul Ioan Cărăbaș: Tudor Vianu, G. Călinescu, Ion Barbu și alții. Merită să citez aici formidabila dedicație a unei alte legende a anticariatului bucureștean, Radu Berceanu, care pe prima pagină din lucrarea Universul cărților de Albert Flocon, pe care a tradus-o cu măiestrie în 1976, îi scria Lui Simion Mihuț, acest „Univers al cărților” în care a trăit o viață întreagă, în care l-am cunoscut, stimat și în care sperăm să ne sfârșim zilele. Stima și dragostea tălmăcitorului, Radu Berceanu 10.XI.76. Rar poți vedea o mărturie mai zguduitoare a unei pasiuni care, prin intensitate, să însoțească purtătorii acesteia până în clipa de pe urmă! O adevărată invocație către zeii cărților!

În paranteză fie spus, tata a fost în preajma altui bijutier al comerțului clandestin de carte în plină dictatură, Radu A. Sterescu, de care l-a legat o trainică prietenie până la moartea acestuia. Singurul interviu cu acest celebru anticar este datorat tatii, fiind publicat în revista Ramuri pe când aceasta se afla sub conducerea lui Marin Sorescu. De altfel, tata a vorbit și la înmormântarea sa, alături de Ioan Alexandru și Lucian Stanciu, unul dintre „locotenenții” acestuia.

Foarte mulți oameni de cultură au beneficiat de serviciile acestui faimos anticar particular. Nu numai intelectualii români, ci și străinii îl frecventau cu folos. Pentru atașatul cultural american Ernest H. Latham Jr., Radu Sterescu, care „în anii ’80 ținea, la negru, un anticariat în micul său apartament de la parterul unei clădiri pe lângă Bulevardul 1 Mai”, „rămâne în mintea mea unul dintre marii eroi – poate mai bine zis antieroi – ai Războiului Rece. Multe biblioteci din Statele Unite, inclusiv a mea, au fost îmbogățite prin străduința lui” (Magazin Istoric, anul LI – serie nouă – nr. 4 (613), aprilie 2018, p. 34).

Cum se vede, tată și fiu, fiecare și-a avut anticarul său! Ambii au pus cărămizi solide, indestructibile la temelia însemnatelor noastre biblioteci.

– Revenim la vorbele profesorului Eugen Simion: nu vi se pare că sunteţi cam demodat cu acest cult pentru valorile spiritului, azi, când la modă e să dai în tot ce e valoare (de la miturile fundamentale ale românilor la Eminescu), când e chiar politically incorrect să vorbeşti de valorile naţionale?

S.

– „Corectitudinea politică” la care, într-o vreme nu prea îndepărtată, s-a apelat ca la un instrument de diminuare a valorilor naţionale şi de conformare şi supunere unor comandamente de aiurea, a făcut şi mai poate face mult rău tocmai pentru că se crede a fi pe placul mondialiştilor, al globaliştilor à outrance. Cei ce au îndrăznit să nege valorile naţionale vor purta pururea stigmatul acţiunii lor denigratoare, nesăbuite.

Concluzia ce se degajă ar fi că suferim de micşorism (numele real al complexului de inferioritate), mizerabiliada tinzând să devină epopeea de facto a neamului. Dacă am spune că batjocorismul (mai ales cel auto) este noua religie, avem tabloul complet al marasmului înconjurător care a ajuns să constituie mediul nostru ambiant.

Precum se ştie, elitele au fost dintotdeauna un factor coagulant într-o societate, iar în cultură au acţionat ca veritabili lampadofori. Falşilor (deci, autoproclamaţilor) elitişti le-aș aminti vorbele cu miez ce urmează: „Corectitudinea politică te obligă să nu te speli fiindcă le ştirbeşti păduchilor dreptul la existenţă” (Vasile Ghica) şi, mai apăsat, gândul ferm al unui laureat Nobel: „Corectitudinea politică este duşmanul libertăţii, deoarece ea respinge cinstea şi autenticitatea. Trebuie s-o înfruntăm, deoarece este o falsificare a adevărului” (Mario Vargas Llosa).

Socotesc de aceea că sintagma corectitudinea politică nu poate fi aşezată decât între ghilimele.

– Mai întâi, o mică precizare pentru cititori – Seniorul e născut la 17 august, Juniorul la 1 aprilie. Deci: zodia Leu are în comun cu zodia Berbec pasiunea și senzualitatea – zic cititorii în stele. Eu adaug, în ceea ce vă priveşte, şi „boala” care începe cu „biblio-”. Lăsând la o parte că rimează cu „corb”, acest „morb” e cumva ereditar?

S.

– Nu vă înșelaţi câtuşi de puţin. Din moment ce aţi constatat elementul de legătură osmotică, totul începe să se lege – și să ne lege temeinic.

– Îmi vine să vă întreb, domnule Junior, nu ce căuta neamţul în Bulgaria, precum nenea Iancu, ci ce caută un matematician în bibliofilie.

– Voi începe cu o epigramă a tatii care deslușește relațiile astrale dintre aceste zodii „animaliere” (vorba lui Emil Brumaru): Și destinul, dragii mei,/ Este uneori zevzec/ A permis ca din doi lei/ Să se nască un berbec. Pentru că, amănunt semnificativ, părinții mei sunt și parteneri de zodie.

Putem vorbi de o ereditate bibliofilă tardivă, pentru că pătrunderea mea în acest spațiu magic îmi aduce aminte de o formulare antologică dintr-o dedicație a lui Paul Goma pe primul său volum, Camera de alături, din 1968: Dnei Maria Bănulescu, D-lui Ștefan Bănulescu, acest debut împleticit. paul goma, 8 august 1968, întrucât până la 22 de ani, în materie de bibliofilie, am fost în ipostaza de increat, ceea ce este incredibil, ținând cont de faptul că am crescut într-o casă în care mirosea a carte rară precum în biserică a tămâie, dar bine că în cele din urmă s-au milostivit cerurile de mine și am ajuns să trăiesc acest fantastic dat. Spun fantastic fiindcă „nu știu alții cum sunt”, dar pe mine mă străbate un frison metafizic de mare intensitate la atingerea unei cărți sau a unui manuscris care a trecut prin mâinile lui Eminescu, Caragiale, Delavrancea, Mateiu Caragiale sau Nae Ionescu, Cioran, Eliade. E greu de explicat... Ca și rătăcirile unui matematician în bibliofilie și pentru că ați adus aminte de matematică, transcriu cu pioasă amintire una dintre multele dedicații pe care profesorul Solomon Marcus mi le-a dat de-a lungul timpului, cea de pe tratatul de Analiză Matematică din 1971: Colegului meu mai tânăr George Corbu Jr. cu același drag de matematică. Solomon Marcus 13.03.2012, și sentimentala caracterizare, plină de emoție, pe care a făcut-o Dan Barbilian (nu Ion Barbu de această dată), bunului său prieten Al. Rosetti pe volumul Notă asupra lucrărilor științifice din 1940: Lui Alexandru Rosetti, școlarului de altădată și savantului de astăzi. D. Barbilian 3.5.1940.

Nu cred că există o anume formare care să te califice pentru a deveni bibliofil, singurele virtuți călăuzitoare fiind pasiunea și priceperea, dar aceasta din urmă nu o poți dobândi decât printr-o trudă agonică, epuizantă și în zeci de ani de mistuire continuă pe acest rug veșnic aprins. Altfel spus, așa cum afirma mereu grandiosul anticar Simion Mihuță, trebuie să-ți treacă prin mâini vagoane de cărți. Acestea nu se pot întâmpla dacă bibliofilul nu are și o mare anduranță, fiindcă în fiecare săptămână au loc în Europa și în țară zeci de licitații de cărți, manuscrise, autografe, dedicații… mii de piese săptămânal. Concentrează-te, fă o selecție, evaluează mental pe baza descrierii din catalog, trimite e-mail pentru participare (însoțit de scrisoarea de bonitate bancară; în treacăt fie spus, acum, după mai bine de zece ani în care mi-am adjudecat o mulțime de cărți sau manuscrise la licitații organizate de marile case din Europa este suficient să trimit un simplu e-mail, dar renumele se câștigă în timp) și solicită eventual fotografii, răspunde la telefon în ziua și la ora când se licitează piesa, plătește și, în fine, recuperează, personal, prin cunoștințe (cărora le rămâi pe veci recunoscător pentru vocația de curier cultural) sau prin poștă (cu emoțiile aferente) lotul adjudecat! În consecință, așa cum arată aceste sinusoide, de cele mai multe ori, prețul nu reflectă decât parțial efortul depus pentru a intra în posesia unei cărți sau scrisori, ca să nu mai vorbim de încărcătura emoțională și de conversia celei mai prețioase resurse care nu mai poate fi redobândită: timpul. În plus, această pasiune are și o funcție vital reenergizantă, deoarece atunci când ești epuizat mental după chinuitoare încercări cotidiene, speranța că destinul îți va scoate în cale săptămânile viitoare o piesă deosebită te face să îți descoperi disponibilități nebănuite. Nu pot încheia acest răspuns fără o constatare esențială aparținând eruditului Christian Galantaris care, în celebrul său Manuel de bibliophilie, tipărit la Paris în 1997 în 999 de exemplare plus câteva marcate A-Z și H.C. pentru prietenii autorului și editorului, afirma că „Nu există bibliofil în vârstă de douăzeci de ani... A iubi cărțile vechi ca și cum ai gusta vinurile vechi este un semn de maturitate” și completează cu un citat din Charles Nodier „O bibliotecă de lux este haremul bătrânilor”. Și, fără a transcrie în original dedicația care mă onorează: Pour George Corbu qui, à l’autre extrémité de l’Europe, n’a pas laissé échapper un événement pourtant minuscule: la publication de cet ouvrage. Avec mille compliments pour son goût, sa vigilance, et des sentiments bibliophiliques confraternels très sincères. Chr. Galantaris Paris, 13 juin 2018.

– Stimate domnule George Corbu Senior, că tot vorbim despre familie, de câte ori v-a… tradus soţia?

– Am trăit să primesc şi o asemenea întrebare, pe care nu putea să o pună decât o persoană aparţinând sexului complementar. Dacă însă întrebarea priveşte, cum cred, familia de spirite şi cum profesiunea soţiei mele este într-adevăr cea de traducătoare, atunci trebuie să spun că „traducerile” ei sunt de tot puţine. Dar nu am suferit şi nu sufăr din această pricină. Sunt bucuros însă că, împreună cu distinsul şi regretatul ei tată, poetul bulgar Nikolai Zidarov, a servit exemplar cultura română, poezia îndeosebi, traducându-i pe cei mai valoroşi poeţi din toate timpurile, reuniți în primăvara lui 1989 într-o admirabilă antologie a poeziei române (470 de pagini) cu titlul Korabi na slanţeto (Corăbiile soarelui).

– Apropo de tradus, stimate domnule George Corbu Junior, mi-aţi relatat mai de mult o butadă, v-aş ruga să o redaţi şi pentru cititorii noştri!

– Eram cu părinții în vacanță, cândva prin anii ’80, la Casa de creație a Uniunii Scriitorilor de la Valea Vinului, în munții Rodnei și la un moment dat marele dramaturg Paul Everac a întrebat-o pe mama, făcând cu haru-i cunoscut o aluzie savuroasă la profesia ei de traducător și translator: „Doamna Corbu, acest băiat nu este născut dintr-o traducere, nu-i așa?”

– Care sunt perspectivele bibliotecii într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat? Mă refer la instituţie, căci bibliotecile de prin casele oamenilor au cam dispărut (parcă nici mobila respectivă nu se mai produce).

S.

– În finalul eseului meu Biblioteca, un mod de a fi scriam: Biblioteca a fost, este şi rămâne apoteoză a geniului uman aflat in competiţie cu el însuşi (revista Biblioteca, Serie nouă, X, nr. 1, 1999, p. 21). Ea nu va dispărea decât odată cu omul, ceea ce nu poate fi acceptat nici ca probabilitate. Cât despre bibliotecile personale (private), indiferent de forma şi de mărimea lor, este bine să ne amintim de ceea ce spunea Cicero: „O casă fără bibliotecă este ca un corp fără suflet”.

Sunt bibliofil! – cu sensul originar de iubitor al cărţii – ar trebui să fie sau să devină deviza tuturor celor ce-şi recunosc sau afirmă apartenenţa la umanitate. Nu am în vedere, desigur, conceptul de „bibliofilie pentru toți” lansat, sunt mulți ani de-atunci, de un alt prieten al familiei noastre, Romulus Vulpescu.

J.

– Îngăduiți-mi să intervin, fiindcă a fost amintit eminentul cunoscător al literaturii franceze medievale Romulus Vulpescu și să citez o dedicație pe o superbă ediție bilingvă Poezii (Balade, Cântece, Carole, Lamente, Rondeluri) de Charles d’Orléans, alcătuită de el în 1975: Domnului George Corbu junior – colecționar de carte rară – mulțumirile unui autor bucuros că-i băgat în seamă. Romulus Vulpescu, 13 Decembrie 2003.

– Dar perspectivele bibliofiliei? Ce va mai colecţiona un bibliofil din era comunicării electronice, domnule Junior?

– Viitorul bibliofiliei este strălucit prin ramurile ce probabil nu se vor usca niciodată: dedicația, legătura decorată și cartea ilustrată. Iată ce spunea Michel Vaucaire în cartea La bibliophilie din 1970: „Bijuteria perfectă a bibliofilului ar fi deci cartea care ar alătura interesului literar, frumusețea și raritatea”. Și pentru că a venit vorba de această carte, voi stărui transcriind cele două dedicații surpriză de pe pagina de titlu: Prietenului Gh. Buluță, o caldă amintire din Paris. Dan Simonescu 26 iunie 1977 și Lui George G. Corbu, acum această carte din inimă primită și dăruită. Cu solidaritatea de breaslă a lui Gheorghe Buluță. 22.03.2004. Un traseu afectiv reconstituit între doi prieteni ai familiei noastre și îndrumători ai mei pe acest drum, trecuți amândoi în altă lume: marele savant Dan Simonescu şi discipolul său Gheorghe Buluță, evocat mai sus și care, ca un bibliofil ce se respecta, a ștampilat pe aceeași pagină exlibrisul său simbolic în care personaje extrase parcă din gravurile incunabulelor se odihnesc la umbra unui copac pe ale cărui crengi sunt marcate literele alfabetului. În ce privește scrisoarea și manuscrisul, pare destul de ciudat să colecționeze cineva e-mailuri printate, nu credeți? Chiar trimise de personaje ilustre. Consider că mare parte din valoarea scrierii olografe a unei personalități derivă din faptul că, așa cum spunea Umberto Eco, „putem considera scrisul ca pe o prelungire a mâinii. În acest sens el este aproape biologic. E o tehnologie de comunicare direct legată de corp”. Așadar, trepidația frenetică a ideii este amplificată de scris, care poate reda, la extrem, și dispoziția emoțională a autorului. Vom continua să explorăm cu fervoare vremurile când, preluând titlul unei rubrici a doamnei Georgeta Filitti din revista Magazin Istoric, oamenii își trimiteau scrisori. Nemaivorbind de faptul că genul epistolar, căzând victimă revoluției comunicării, a determinat implicit o raportare a numărului pieselor manuscrise la acest moment T0, generându-le acestora o valoare ascendentă. Au trecut douăzeci de ani de când Jean Claude Carrière afirma în volumul de convorbiri cu Umberto Eco moderate de Jean-Philippe de Tonnac din care l-am citat mai sus și pe marele scriitor italian: „Dacă obiceiul corespondenței manuscrise se pierde, mai multe profesiuni vor dispărea cu totul: grafologi, scribi publici, colecționari și negustori de autografe…”, și, cel puțin în ceea ce privește piața manuscriselor și autografelor, nu se întrevede vreo confirmare. La licitațiile internaționale o dedicație a lui Verlaine sau Balzac ori o scrisoare a lui Proust au o cotă care excede în multe cazuri valoarea de atunci. Este adevărat că la scara istoriei două decenii sunt o perioadă neglijabilă, dar evoluția de etapă obligă la prudență. În plus, dedicația scrisă de mână, deși până într-un punct destinul ei se configurează simbiotic cu cel al cărții tipărite, îi va supraviețui acesteia fiindcă, presupunând prin absurd că nu s-ar mai tipări deloc cărți, ce ar putea opri oamenii să dea dedicații pe cele deja existente, scrise de ei sau nu, sau pe variante ieșite din imprimantă? Un exemplu elocvent este constituit de sutele de volume pe care marii mei prieteni Ion Brad și Pericle Marinescu mi le-au dedicat, deși nu erau scrise de ei, ci fuseseră la rândul lor primite cu dedicație de la autori.

Pentru a sublinia cele de mai sus voi cita în original, cu aceleași calde sentimente, dedicația în care prietenul meu, marele bibliofil Michel Wittock, fondatorul bibliotecii din Bruxelles care-i poartă numele, evocat pe larg de mine în Comorile unui prieten tânăr, îmi relata povestea legării cărții L’amour enseveli din 1985, de Fernando Arrabal, cu două gravuri de Julius Baltazar, exemplarul numărul 39 din cele 65 cât a avut toată ediția, semnat de autor și ilustrator, care pe pagina de titlu conține două acuarele originale ale artistului și două dedicații pentru Michel Wittock, una a autorului și cealaltă a desenatorului: Cette reliure a été commandée à Jean Paul et Colette Miguet pour moi-même, après que Julius Baltazar et son complice Fernando Arrabal m’avaient dédicacé l’exemplaire. C’est avec émotion et un réel plaisir que je retrouve ce livre dans la bibliothèque de mon ami George. Bruxelles le 16.III.2016.

– Domnule Senior, prin secolul al XIX-lea, Grigore Alexandrescu zicea că „E prea bun pentru fabuli veacul în care trăim”. Epigrama cărui veac i s-ar potrivi? Subscrieţi celebrului vers bacovian: „o, ţară tristă plină de humor”? Care este „personajul” preferat din lungul şir al ţintelor epigramistului George Corbu?

– Voi răspunde succint celor trei aspecte încorporate în întrebarea dvs. Secolul XX este secolul epigramei, la români, chiar dacă scriptic specia se manifestase, în perimetrul literar, de pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Dar, după 1900 şi apoi de-a lungul întregului veac se înregistrează sub raport tipografic un avânt fără precedent al tipăriturilor de gen, între care şi un număr de antologii care au fixat în conştiinţa publicului fenomenul: Epigramiştii noştri (1914), de Sofronie Ivanovici; Antologia Epigramei româneşti (ed. I, 1933; ed. a II-a, 1934) de A.C. Calotescu-Neicu şi N. Crevedia; Dansul săbiilor (1975) , de Ion Arieşeanu şi Ion Velican; Epigramişti români de ieri şi de azi (1979), de Mircea Trifu (coordonator), Dumitru Munteanu, Giuseppe Navarra şi George Zarafu; Epigrame alese (1993), de Giuseppe Navarra; Buturuga mică. Antologie a epigramei româneşti de pretutindeni (Chişinău, 1993), de Efim Tarlapan; O antologie a epigramei româneşti actuale (1999), de Petru Poantă şi Ioan Pop. Pentru a nu mai pune la socoteală o seamă de dicţionare și culegeri editate de Clubul epigramiştilor „Cincinat Pavelescu” din Bucureşti. La acestea trebuie adăugat numărul considerabil de volume personale tipărite de-a lungul şi de-a latul ţării, însumând peste 2000 de titluri, toate existând în biblioteca mea de specialitate, în covârșitoarea lor majoritate cu dedicații. Un ghid indispensabil în materie este impunătoarea lucrare a doamnei Elis Râpeanu Epigrama în literatura română, la origine teză de doctorat susținută la 18 octombrie 1999 și publicată în anul 2001 (592 p). Încununare și prim triumf al genului a fost apariția revistei Epigrama (dec. 1938-dec. 1943), intitulată buletin lunar al epigramei românești, publicație singulară la noi, avându-l ca director pe umoristul și epigramistul Virgiliu Slăvescu (seria nouă a revistei, cu apariție trimestrială însă, înregistrează, din 1993 până la data acestui interviu, 88 de numere). Al doilea triumf: „instituționalizarea” epigramei prin crearea Uniunii Epigramiștilor din România (10 august 1990).

În privința mult citatei expresii bacoviene, atât de expresivă, poate și unde este de aflat într-un vers oximoronic, aș face observația că ea i se potrivește ca o mănușă melancolicului, contestatarului ordinii burgheze, maestrului tablourilor sumbre, de plumb, în fine, „întristatului” congenital Bacovia. Dar cred că ar trebui reprodusă integral poezia de numai două strofe Cu voi ... care o conține, în strofa a doua. Primul catren sună astfel: Mai bine singuratic și uitat/ Pierdut să te retragi nepăsător/ În țara asta plină de humor,/ Mai bine singuratic și uitat. După această amară autodefinire a poetului însuși și conduita pe care și-o prescrie, urmează cea de-a doua strofă, finală, în care intervine generalizarea, poetul revendicându-și, indirect, genialitatea într-un climat de copleșitoare tristețe, cu toate că accentul se deplasează în întregime către țară. Să fie o întâmplare că și alt poet moldovean, Samuel – Samy Rosenstock și-a ales un pseudonim care trimitea, în mod subtil, la aceeași deprimantă realitate: Tristan Tzara (Trist – în – țară)? Iată catrenul în chestiune: – O genii întristate [s.n.] care mor/ În cerc barbar și fără sentiment, –/ Prin asta ești celebră-n Orient,/ O, țară tristă, plină de humor... În pronunția curentă, virgula dintre o și țară nu pare a fi marcată, sintagma fiind percepută ca o definiție a țării. Se mai poate glosa pe marginea acestui vers celebru, dar, deocamdată, subscriind parțial sentinței bacoviene, subliniez faptul, deloc banal, că la el umor este precedat de h, așa cum pledează etimologia cuvântului.

Referitor la ținta/țintele epigramelor mele, am început și continui și astăzi să fac „haz de necazul numelui”, fabula lui La Fontaine fiind punctul de plecare, într-un demers constant de autocunoaștere. Mă introspectez în permanență, cu ajutorul epigramei, apelând la autoironie, sondându-mi pe cât îmi stă în putință caracterul.

– Este epigrama o specie literară sau (încă) „umblă-n zdrenţe”? Cum aţi defini-o în proză?

– Ține de domeniul evidenței faptul că epigrama este un gen distinct de literatură. Nu este hazardat s-o învestim chiar cu atributele unui gen literar autonom disjuns din cel liric, evoluția ei istorică, de la Martial, strămoșul nostru latin, clasic al literaturii universale, tradus admirabil (și aproape integral) în românește de poetul și epigramistul clasic Tudor Măinescu, în 1961, până la marii noștri clasici Cincinat și Păstorel învederând acest fapt de istorie literară. Dacă va fi acceptată propunerea lui Adrian Marino de completare a genurilor literare cu genul comic, atunci nu poate fi nicio îndoială că epigrama își va ocupa locul de drept și între granițele acestui nou gen. Definiției clasice din istoriile și dicționarele literare este greu să-i mai adaugi ceva. Cu toate acestea, în eseurile ce i-am dedicat de-a lungul anilor am elaborat, fără să fi urmărit acest lucru, câteva definiții personale precum: 1) Epigrama este un text (evident, mini) care, pornind de la un pretext si utilizând un subtext, se ivește într-un anumit context. 2) Farmecul unei epigrame constă tocmai în faptul că ea este o instituție a surprizei. 3) ... trebuie remarcată încă forța de seducție și fascinația pe care o exercită această sprințară vietate literară în contemporaneitate. Nu pot lăsa de o parte o definiție ce mi-a fost inspirată de o emisiune de televiziune, pe care, deși am exprimat-o inițial în proză, am trecut-o în versuri, părându-mi-se demnă de un asemenea veșmânt: Dragii mei, acesta este/ Adevăru-adevărat:/ Epigrama e-o poveste/ Cu final neașteptat.

– Cât de serioasă este epigrama? (Mie mi se pare că-i ceva de râsu’-plânsu’.) Dar epigramistul?

– Pentru a discuta serios, dar nu pedant, despre acest subiect, voi confecționa, cu oarecare aproximație un silogism și încep prin a spune că există două noțiuni estetice fundamentale: comicul și tragicul. Umorul este una dintre formele de manifestare a categoriei estetice a comicului. Umorul și ironia sunt, însă, calități nedezmințite ale inteligenței. Or, epigrama n-a încetat de a fi percepută, definită chiar, drept un zâmbet al inteligenței. În ce mă privește, nu-mi place expresia râsu’plânsu’, cu toate că poate fi invocată în cazul de față. Prefer să nu vă spun motivul pentru care nu o accept.

– Vă respect opţiunea, dar vă întreb: ce-ţi trebuie să fii epigramist?

– În primul volum din seria Corbigramelor (1995) am reprodus un decalog al epigramistului, compus cu două decenii mai devreme. Un exercițiu similar a întreprins și umoristul și epigramistul Mircea Trifu (a se vedea volumul acestuia Epigramma, 1976). Cum însă îmi cereți să numesc câteva dintre exigențele pe care le reclamă această străveche artă, mă încumet să indic unele dintre ele, fără pretenția de a le enumera pe toate: ţinută etică impecabilă, capacitate de improvizație, simț al umorului, spirit de observație, spirit de fairplay (nu doar în duelul epigramatic), talent și iarăși talent, cu alte cuvinte înzestrarea ce se cere oricărui scriitor (poet). Și încă... Dacă, poate, n-am fost destul de convingător, atunci, cum în cazul epigramistului avem de-a face cu un umorist, apelez la aserțiunea filosofului și eseistului Emil Cioran pentru a evidenția rolul și, de ce nu, misiunea socială a unui astfel de autor: „Trăim cu toții în eroare, exceptându-i pe umoriști. Doar ei au priceput, în joacă parcă, zădărnicia a tot ce e serios și chiar a tot ce e frivol”.

– Mă întorc către Junior: ce-ţi trebuie să fii colecţionar?

– Ce anume împinge pe cineva să strângă obiecte de artă, fie că ele sunt tablouri, sculpturi, porțelanuri sau mobile? A defini o persoană prin prisma unui singur obicei poate fi de multe ori irelevant, ba chiar riscant; nu însă și în cazul colecționarilor de artă pentru care această nobilă patimă devine o emblematică trăsătură de caracter, depășind prin apropierea de valorile perene ale civilizației limitele unui simplu hobby. De fapt, această comunicare a iubitorilor de artă cu geniul creator al artistului se realizează „sub pecetea tainei” pe care o naște ideea de frumos. Nu degeaba Platon spunea în dialogul Banchetul: „Căci dacă viața merită prin ceva s-o trăiască omul, numai pentru acela merită care ajunge să contemple frumusețea însăși”. Merită evidențiat prin ce se deosebește un bibliofil de ceilalți colecționari de obiecte de artă. Cine s-ar putea entuziasma în fața unei polițe pe care își dorm somnul neatingerii câteva duzini de cotoare? Spre deosebire de tablouri, de exemplu, care comunică imediat febra estetică, o carte bibliofilă într-o bibliotecă are, la o primă privire, sensurile încifrate. Pentru a avea acces la înțelesurile sale e nevoie în primul rând de gesturi atente, fiindcă o manevră greșită îi poate deteriora iremediabil legătura, iar o atingere fără a avea mâinile curate poate lăsa urme ce nu mai pot fi șterse. O carte rară, chiar purtând veșmintele de gală ale unei legături de artă, este mult mai puțin accesibilă la nivelul simțurilor, fiind necesar un mare rafinament intelectual în aprecierea sa. Particularizând acum la diferența dintre un colecționar de carte și un bibliofil, dacă ar fi să teoretizăm, mi se pare fundamentală și anume că pentru a fi colecționar sau tezaurizator nu este necesar a fi pasionat sau priceput. Ideea de colecționar ne duce mai mult cu gândul spre o investiție ce nu presupune neapărat sentiment ca la bibliofil, care-și iubește, spuneam undeva, aproape fizic piesele de a căror existență se leagă indisolubil viața sa de zi cu zi. Cu alte cuvinte, așa cum spuneam și mai devreme, de multe ori, prețul plătit pentru o piesă bibliofilă nu acoperă nici măcar parțial trepidația afectivă ce precede achiziția ei. Există colecționari care dau o comandă unor anticari, la găsirea cărții plătesc prețul cerut și aventura s-a încheiat, iar emoția se transferă în așteptarea următoarei cărți. Nu asta înțeleg eu prin bibliofilie, ci mai degrabă așa cum suferința e necesară pentru tămăduirea unor boli, tot așa sacrificiile făcute pentru procurarea unei cărți ți-o vor apropia și mai mult și vor stinge patima, însă pentru foarte scurt timp.

– Stimate domnule Senior, vă provoc la un pingpong intervievistic. Nu vă amăgiţi – doar întrebările sunt scurte!

București sau Târgoviște? (locul nașterii)

– Hélas, București!

– Epigramist sau bibliolog?

– Epigramist și bibliofil.

– Ioan Bianu sau Dan Simonescu?

– Înlocuiți conjuncția sau cu şi.

– Urmuz sau Caragiale?

– Idem, dar cu inversarea locurilor, trecându-l primul pe Caragiale.

– Cincinat Pavelescu sau Păstorel?

– Ambii sunt corifei ai epigramei naționale, marii ei clasici.

– Râsul sau bâta?

– Râsul și stilizarea acestuia, surâsul.

– Sonetul sau rondelul?

– Ambele, cu o reverență pentru sonet.

– USR sau USM?

– Ambele, ca fiind părți ale unui întreg spiritual.

– Pelicanul sau babiţa?

– Să-l întrebăm pe Urmuz! Dacă lucrul se dovedește dificil, atunci să mergem în Deltă.

– Am uitat că am în faţă un maestru al conciziei, deci răspunsurile s-au dovedit la fel de scurte ca întrebările! Stimate domnule Junior, pentru domnia voastră am un exerciţiu de imaginaţie la care ţin mult, dar pe care nu l-am propus până acum decât unor scriitori, niciodată unui matematician! Există un text celebru al lui Lovinescu despre cele cinci ursitoare care s-au adunat în jurul leagănului lui Sadoveanu spre a-i meni destinul. Ce or fi menit ursitoarele venite la pătuţul micuţului George în acea primă zi de prier a anului 1972?

– Dacă ar fi să ne situăm pe tărâmul magic evocat de învățatul Romulus Vulcănescu în tratatul Mitologie română din 1985, pe care a scris o caldă dedicație familiei noastre: Domnilor George Corbu = 2 (senior și junior) și Doamnei Paulina Corbu – omagiul cordial al autorului (cu părerea de rău că această primă ediție e plină de greșeli de tipar), Romulus Vulcănescu post festum al apariției 26 mai 1988, simpozion de ecologie, Academia de Agricultură din București., unde spune că „cele trei împuternicite divine ale Soartei – Ursele – apar în a treia noapte de la naștere, în camera copilului, pentru a-i fixa soarta”, la mine cred ca au venit mai devreme, de nerăbdare să se convingă că am venit pe lume și că nu e nicio păcăleală. Se spune că lângă pătuțul meu s-ar fi găsit un bilet schimbat între ele de aceste zâne, cu următoarea inscripție: Pe-acest tânăr te rog scrie:/ Ca model de temelie/ De-azi încolo să îi fie/ CORBU-n în bibliofilie.

– Stimate domnule Senior, vă apropiaţi vertiginos de un prag de vârstă. Priviţi înapoi cu nostalgie, cu mânie?

– Sper să nu mă împiedic de acest prag și nici să-mi pună cineva, ca de-atâtea ori în viață, vreo piedică. În orice caz, nostalgia e de rigoare, nu numai bilanțul unei vieți, dacă ți-e dat să atingi o asemenea etapă. În rest, am avut, ca orice om obișnuit, momente de urcare și de coborâre, de sus şi jos, de măreție și cădere. Între ele, o istorie personală, devenită mitologie de uz intern; materie pentru memoriile pe care nu le voi scrie niciodată, pentru că, în fond, ce aș putea spune mai mult decât că Necunoscutul mă pândea tot timpul după câte un colț, că uneori i-am auzit chemările, iar de cele mai multe ori, din prea mare grabă (o constantă caracterologică!), nu? M-aș situa la limita banalului ceea ce nu poate constitui în niciun caz un deziderat.

– Dar spre viitor? Ce proiecte aveţi?

– N-am avut, iar astăzi cu atât mai puțin nu am proiecte. Un program de dezvoltare/devenire intelectuală voi fi avut, chiar fără să-l fi definit ca atare. Altminteri, tot ce mi s-a întâmplat de-a lungul vieții, în bine și în rău, a fost un spectacol de lumini și umbre în care fulgerele au brăzdat cu intermitențe întunericul. Tot ce am trăit a fost opera Neprevăzutului. De la început, n-am știut unde și dacă voi ajunge undeva, iar astăzi mai mult ca oricând, privind în urmă, certific, la rându-mi, că viața este vis!

– Stimate domnule Junior, ce „comoară” urmează să scoateţi la iveală?

– Am să vă fac o mărturisire în premieră. Este ce se cheamă azi un breaking news. Maestrul Ion Brad, într-una dintre ultimele noastre întâlniri, suferind și țintuit la pat, mi-a strâns mâna cu o forță nebănuită și mi-a spus privindu-mă cu o intensitate de fascicul laser: Juniorule, cartea cu dedicații către tine...! Va fi o revelație! Revăd mental de multe ori această scenă și aud acest enunț testamentar pe care voi încerca să-l onorez pe cât îmi vor permite firavele mele puteri în care el a crezut cu tărie.

– Dacă cititorii noştri se aşteaptă şi la o morală, îi rog să mai citească o dată, de două ori, de mai multe ori fraza pe care am pus-o în titlul acestui dialog! Invitaţilor mei nu-mi rămâne decât să le adresez multele mele mulţumiri – sper şi ale cititorilor!

Publicat în revista Pro Saeculum, nr. 5-6/2019, pp. 53–61 (PDF).