Atunci când mi s-a propus să onorez aniversarea a 125 de ani de la nașterea lui Păstorel, am fost instantaneu învăluit de parfumul unei întâmplări vechi de acum vreo două decenii, în centrul căreia îl revăd pe mentorul meu într-ale bibliofiliei, Constantin Pappia, splendidă personificare a ideii de iubitor şi cunoscător de carte. Într-o zi îmi spune că o bună prietenă ar avea de vânzare o carte cu dedicație de la Păstorel Teodoreanu care pe el îl interesează mai puțin, ținând cont de preocuparea sa principală ce gravita în jurul legăturii decorate. Astfel am ajuns să o cunosc pe doamna Ioana Calligari care ne-a arătat un exemplar grav deteriorat din Bercu Leibovici, dar care, spre uimirea și emoția mea, avea pe mai multe pagini, pe lângă o dedicație convențională – Ionicăi de la Păstorel. București, 1938, Decembrie 25 – și semnătura cu culoarea verde, Calligari, mai multe stihuri scăpărătoare și prietenesc ofensive la adresa – ghiciți cui – a sculptorului Oscar Han, la care acesta răspundea pe măsura inspirației și priceperii sale într-ale scrisului.

Păstorel îl prețuia mult pe Oscar Han, căruia i-a închinat pagini de neuitat, o dovadă a aprecierii sale fiind și antologicul catren intitulat Preciziune:

Medrea, când îmi ține calea, Crede, ca un gogoman, Că-i mai mare decât Han. Ce să spui? Mai mare Jalea!

Data dedicației indică faptul că voia bună a unei mese de Crăciun permitea lesne înfiriparea unui schimb de replici între doi mari creatori, sub privirile îngăduitoare ale unei gazde fermecătoare, căci așa am găsit-o pe această doamnă, la mai bine de 60 de ani de la întâlnirea cu pricina. Misterul apropierii acestei domnișoare, la vremea aceea, de Păstorel îl lămurește parțial prietenul familiei noastre, Alexandru Paleologu, care, în prefața la volumul Epigrame și alte rime vesele (1997), republicată în Interlocuțiuni (1997), pe care mi-a scris: Lui George Corbu jr. prietenia lui Alexandru Paleologu 7.06.’98, povestește: …întâmplarea sau destinul a făcut ca, dintre prietenii tatălui meu, Alice Voinescu să fie pentru mine, din cea mai fragedă copilărie, ființa cea mai apropiată și mai dragă, iar, dintre cei ai mamei mele și ai surorilor ei din Iași, același rol să-l joace pentru mine (și pentru verișoarele mele Sanda și Ioana) cel pe care și noi, ca, pe atunci, numai intimii, îl numeam Păstorel, elucidându-l definitiv în volumul de convorbiri cu Stelian Tănase Sfidarea memoriei (ediția a II-a, 1996), dăruit și acesta mie cu un omagiu amical, când, referindu-se cu o superioară înțelegere la curajul, determinarea și sacrificiile îndurate în principal de femei în epoci de răsturnări, precizează: Eu am avut în familia mea, de pildă, pe vara mea Ioana… născută Calligari, care este bunică a patru copii și care, toată viața, de când o știu, n-a făcut altceva decât dactilografie și muncă de casnică, treburi și cărături, ba pentru copii, ba pentru alte neamuri care mâncau în pensiune la mama ei în casă. Pentru ca, în convorbirile cu Filip-Lucian Iorga din Breviar pentru păstrarea clipelor (2005) să o evoce din nou, de această dată exact cu apelativul delicat pe care l-am găsit în dedicația citată, dându-ne totodată posibilitatea să aflăm și vârsta ei la acel moment: Mai era o verișoară mai mică decât mine cu un an și jumătate, viitoarea doamnă Ionica Anghel, născută Calligari. Ea a avut doi frați mai mici, care au murit, e bunica mai multor copii și ultima veche cunoștință a mea.

Transcriu, cu bucuria celui favorizat de șansă, această înfruntare spirituală sui-generis, lăsând imaginația cititorilor să-i însoțească pe cei doi convivi într-o seară de iarnă.

Am băut un poloboc Pentru neam și nație Fiindcă Han e-un dobitoc Fac și dedicație. Păstorel P.S. Provocat de Han

Păstorel mă convinge că scrisul e greu, de aceea eu voi face sculptură.

O. Han

Și eu am rămas tablou. O. Han

Dacă plasticul e bou Și puțin de tot estet Nu pretinde că-i tablou Ci că-i autoportret. P.

Eu sunt puțin… dar el e mult… prost. O. Han

Sculptorul mă-ntimidează: Scrie prost și-apoi semnează. P.

Păstorel în schimb încasează. Ce? El știe. O. Han

Concluzie

Capăt scrisului îi pui Și mă-ntreb: ce-ar fi să fie Han de-ar scrie poezie, Și de-aș face eu statui?

Iar a patra maladie: Păstorel să nu mai scrie. De ce?...

O. Han P.S. Dar a patra e drăguță, Roata cincea la căruță. P.

Literatura lui Păstorel e prostuță – (fără uță). O. Han

Nu mă mai intimidează Sculptorul (ca să se știe) Dac-ași scri precum sculptează N-ași mai scrie P.

Han acesta uite-l nu-i În zădar mai face gură E absinte în statui Ca și în literatură. P.

El e prezent și nu-i. E mai grav! O. Han

Când Han al versului erou A auzit că e și nu e Pe dată a devenit statue Iar Ionica a rămas tablou. P.

În curtea unei domnișoare s-au scris lucruri după chip și asemănare.

O. Han P.S. Și cu mâini și cu picioare Păstorel

De acord. O. Han

În afara acestui savuros schimb de replici, Păstorel i-a mai dedicat bunului său amic și alte alinturi rimate care subliniază tandra simpatie pe care i-o purta, cum ar fi:

La un chef cu lăutari Mi-a șoptit un bețivan: „Ce folos de el că-i han Dacă nu mai sunt tătari?”

Și pentru a da întreaga măsură a relațiilor dintre cei doi, iată, sub pana inspirată a sculptorului Oscar Han, un pasaj semnificativ din remarcabilul volum al acestuia, Dălți și pensule (1970), în care este elogiat fără rezerve Păstorel pentru discursul intitulat Cuvinte despre Eminescu pe care acesta l-a ținut pe 15 august 1934, în prezența regelui Carol al II-lea, la inaugurarea bustului lui Eminescu de la Constanța: Dar cuvântarea care a impresionat mai adânc, până la emoție impresionantă, a fost cuvântarea lui Păstorel Teodoreanu, care era desemnat să vorbească în numele Fundațiilor Regale. Păstorel Teodoreanu era îmbrăcat în haine închise, de festivitate, cu o cravată plastron la gât, cu manșete la cămașă scrobite. Citea cu o impecabilă dicțiune, o sobrietate a cuvintelor, cu o solemnitate evlavioasă. La un moment dat, Păstorel, fără să ridice vocea, se adresează:

– Sire, să îngenunchem laolaltă în memoria lui Eminescu.

Impresia a fost așa de puternică, că se fixase pe figura fiecăruia dintre cei prezenți. Venind în grupul meu, i-am întins mâna și i-am mulțumit, spunându-i:

– Păstorel, aș dori ca monumentul meu să fie tot așa de frumos cum a fost cuvântarea ta.

Cât de frumoasă a fost această alocuțiune și ce gânduri alese a exprimat Păstorel despre Oscar Han putem citi în Revista Fundațiilor Regale anul I, nr. 10 din octombrie 1934 sau într-un exemplar de lux, numerotat E, cu un portret inedit al autorului, de Ioana Basarab, din volumul II al operei Tămâie și otravă (1935), care reproduce integral textul acestei expuneri și poartă pe pagina de titlu a primului volum o dedicație confesivă, revelatoare – Lui Horia această carte în care mi-am permis să fiu sincer. Cu prietenie, Păstorel București 28 Decembrie 1934: Fericit inspirată a fost unealta meșterului, când a impus materiei inconștiente să ne redea pe Eminescu cel dintâi și tot atât de inspirat a fost făuritorul, când a ales operei sale locul pe care i l-a ales. Acest Eminescu, de aci înainte al lui Han, e cel menit să se imprime și să rămână în sufletele tuturor. Cu farul genovez în spate, ca un paznic, cu marea în față, ca un omagiu și ca un simbol, superb ca un Făt Frumos, idealizat cât trebuie și parcă spiritualizat, acest Eminescu reprezintă pe acel vizionar de geniu, care a bătut cu piciorul toate ținuturile și toate potecile țării sale, cu doina pe buze, cu neantul în buzunare și cu România Mare în inima lui.

Revenind la volumul Dălți și pensule, cel denumit afectuos și familiar de Păstorel meșterul Han* povestește despre o masă cu scriitorii la o grădină pe Șoseaua Kiseleff, unde erau prezenți Păstorel și G. Topîrceanu, unul dintre prietenii săi apropiați de la Viața Românească, agapă la care Păstorel, care era un scripete, o veveriță, un om făcut numai din mișcări și gesturi, cele mai multe gesturi erau spre paharul cu vin, se uita la Topîrceanu, îi zâmbea, se strâmba la dânsul. Topîrceanu scâncea, întorcea puțin capul. Păstorel tot timpul cu ochii după el. La un moment dat îi trimite o epigramă. Întâmplarea făcea să stau chiar lângă Topîrceanu. Îi spuneam:

– Domnule Topîrceanu, nu-l băga în seamă. Cu cât îl bagi în seamă, cu atât o să te plictisească mai mult.

Toată noaptea, până la ziuă, deși Topîrceanu în două rânduri a dat să plece, Păstorel nu l-a slăbit din ochi și îi trimitea mici epigrame, pe care poetul nu le mai citea, ci le rupea și le arunca sub masă. Atunci mi-a povestit Păstorel că a avut un schimb public de epigrame cu Topîrceanu și Topîrceanu nu i-a mai vorbit un an. Nici că se putea o ilustrare mai bună a proverbului Qui s’aime se taquine.

Episodul de mai sus m-a trimis către o altă mărturie autografă ilustrând comunicarea suprasensibilă a acestor importanți creatori, aflată în colecția mea de pe vremea când băteam timid la porțile vrăjite ale templului cărții rare, acum vreo douăzeci și cinci de ani, o senzațională dedicație a lui Păstorel către prietenul său G. Topîrceanu, pe volumul Hronicul Măscăriciului Vălătuc (ediția a II-a revăzută, 1930), aceasta constituind probabil și una dintre cele mai nimerite caracterizări ale poetului Baladelor vesele si triste: Înzestratului meu prieten G. Topârceanu, care, cu arcuș de virtuoz, a dat lyrismului românesc rezonanță de Stradivarius. Al. O. Teodoreanu Precum se știe, Păstorel a fost un neîntrecut cunoscător al artei culinare și slujitor devotat al lui Bachus. Deschizând cu melancolie sertarele memoriei, mi-am amintit că tot pe un exemplar din Bercu Leibovici, dobândit pe la începuturile mele bibliofile, Păstorel își mărturisea această chemare printr-o dedicație ca de la un profesionist la altul, funcția de maître d’hotel fiind cea mai importantă într-un restaurant, comparabilă, păstrând proporțiile, cu cea a dirijorului într-o orchestră: Lui Virgil Chiriac Maître d’hotel de la Păstorel Teodoreanu cronicar gastronomic [s.n.].

Nu aș vrea să închei acest florilegiu dedicațional înainte de a cita două catrene scrise de Păstorel pe două exemplare diferite din rarisimul volumaș ce are imprimat pe coperta întâi titlul Strofe cu pelin de mai contra Iorga Nicolai (unde grupul CONTRA IORGA NICOLAI ocupă majoritatea spațiului), ilustrat ce C. Ava (Ion Sava) și gravat de Kiri (Teodor Kiriacov), tipărit exact în perioada în care marele istoric era prim-ministru. Pe versoul paginii de titlu citim: Acest opuscul fiind refuzat de toate editurile din țară, a fost imprimat mulțumită devotamentului unui grup de prieteni personali ai autorului. 9 Mai, 1931 leat. Constatăm și o ciudățenie: pe pagina de titlu este imprimat Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Nicolai, în mijlocul paginii fiind imprimat doar IORGA NICOLAI. Nu cred că această paginație a fost întâmplătoare, după cum nici jocul verbal pentru – contra explicat chiar de autor într-o sclipitoare Autorecenzie publicată în volumul I din Tămâie și otravă: De ce contra? De ce pentru? Oare fiindcă domnul profesor Iorga a fost cu o nedesmințită consecvență, în curs de șase decade bătute și de atunci cotidian sărbătorite pro și contra toți și toate, era suficient să-l atac ad hominem, permițându-mi și eu extravaganța de-a lua odată atitudinea rezervată marelui om? Și oare, dacă am scris eu așa, băgat-a cineva de samă acest amănunt derizoriu?

Prima dedicație este un madrigal care ne confirmă că marii ironiști sunt dublați de niște sentimentali incurabili și ne face să ne întrebăm dacă nu cumva este adresat celei de-a doua verișoare a lui Alexandru Paleologu, Sanda:

Iată, în final, împreună cu toată tristețea pe care o degajă, tulburătoarea relatare a rafinatului om de cultură, care evocă atribuirea acestui calificativ tot în amintita prefața la volumul Epigrame și alte rime vesele (1997): Când am fost duși pentru judecată la Tribunalul Regiunii a II-a Militare și eram toți într-un fel de sală de așteptare cu bănci ca de școală, sub supravegherea unui tânăr locotenent major, un tip mai spălățel și mai cuviincios, Păstorel a cerut cuvântul și i-a spus: „Domnule locotenent-major, în celulă am compus un sonet; vă rog să obțineți să mi se dea o foaie de hârtie și un creion, să vi-l încredințez dumneavoastră ca să nu se piardă; e pentru soția mea”. „Domnule Teodoreanu, a răspuns ofițerul, vă rog să mă credeți, îmi pare rău, nu se poate!”. Ofițerul a ieșit imediat. Un gardian (sau un „caraliu”, cum le ziceam noi), unul înalt, balaoacheș, care la arestare mi-a șterpelit, după percheziție, un inel vechi de aur cu pecete, care îmi rămăsese de la străbunicul meu, un „ghiul”, cum s-ar zice, pe care însă l-am abandonat fără a zice nimic, gândindu-mă la inelul lui Policrates din legendă, îl apostrofează pe Păstorel: „Ei, fir-ai al dracului, banditule (așa și pe dincolo); nici aici nu te lași de prostii!”.

Sandei

Acest volum glumeț și mic Supus privirilor matale S-ar fi umplut de madrigale De-ar fi știut că ți-l dedic. Păstorel 30 Mai 1931.

A doua dedicație este o epigramă, cumva o completare a volumului, întrucât ținta sa este cine altul decât... Nicolae Iorga.

Lui Jeannot-Vlădoianu

În aceste vremi cumplite Și-ntr-un veac de bani flămând Iorga scrie cărți cinstite Nu se vând! Păstorel

Acestui om cu spirit scânteietor căruia i-au fost acordate toate onorurile îi mai lipsea un titlu pentru a încununa o activitate excepțională, acela de bandit, pe care l-a dobândit în 1960 împreună cu prietenul său Alexandru Paleologu (viitorul golan ajuns ambasador la Paris la începutul anilor ’90), când au fost judecați și condamnați amândoi pentru uneltire contra ordinei sociale împreună cu C. Noica, C. Pillat, N. Steinhardt, A. Acterian, S. Al-George ş.a. în celebrul proces care le poartă numele.

* De remarcat marea cinste acordată de Păstorel acestei vocabule, meșterul, datorită prestigiului de care se bucura odată (și încă se mai bucură) proverbul Meseria e brățară de aur. Astfel, admirabila sa postfață la volumul Sonete de Mihai Codreanu (1957) este intitulată Sonetul românesc și meșterul său.

Publicat în revista Pro Saeculum, nr. 5-6/2019, pp. 155–158 (PDF).