Ascensiune marcată de traducerea în 24 de limbi a romanului Desculţ, de la al cărui răsunător succes a rămas obsedat de marea iluzie a Premiului Nobel, în nădejdea căruia un harnic editor nordic, Cockelberg, i-a mai tradus şi difuzat cîteva romane în zonă, iar o caravană de 25 de librari scandinavi a descins în România să-l cunoască pe autor şi patria lui (vezi Vlaicu Bârna, Între Capşa şi Corso). Un nou episod misterios al biografiei lui Zaharia Stancu, dar cu siguranţă depăşind cadrul unei obsesii personale, avînd în vedere scrisoarea trimisă de acesta înaltului dregător cultural al acelor vremi, Dumitru Popescu, şi publicată de tatăl meu, George Corbu, în articolul „Zaharia Stancu refuză nominalizarea la Premiul Nobel pentru Literatură“ [Literatorul, nr. 41-43 (47-49), 30 noiembrie 2004]. Să citim această misivă ca pe încă o dovadă a unei abilităţi uluitoare de a surmonta obstacole aparent de nedepăşit:
Tovarăşului Dumitru Popescu
Secretar al Comitetului Central al P.C.R. Preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste
În legătură cu convorbirea noastră de ieri privitoare la o eventuală candidare a mea la Premiul Nobel pentru literatură pe anul 1972 vă comunic următoarele:
În ultimii ani România a devenit cunoscută şi stimată în lume nu atît prin literatură şi artă, cît prin politica ei înţeleaptă şi demnă de colaborare şi înţelegere între popoare, de neamestec în treburile interne ale altor state, de păstrare şi respectare a independenţei şi suveranităţii naţionale. Omul care a desfăşurat pe plan mondial această politică de o înaltă şi nobilă ţinută, este tovarăşul nostru Nicolae Ceauşescu, Secretarul General al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România. Lui – şi nimănui altuia – i se cuvine Premiul Nobel pentru pace. Propun să căutăm şi să găsim mijloacele pentru a populariza cît mai departe, peste hotare, această idee şi a face totul ca să fie însuşită de forurile de la Stockholm care decern an de an premiile Nobel. Cred că ar fi cazul ca numai după ce această propunere va deveni un fapt împlinit, unul sau altul dintre scriitorii români să aspire la acest premiu de prestigiu internaţional. Întîi omul politic care a adus renume ţării sale după aceea şi scriitorii. Cu cele mai alese sentimente. Zaharia Stancu, 15 Ianuarie 1972.
Reîntîlnind în bibliotecă romanul Dulăii (1952) dedicat: Tovarășului și vechiului prieten C. Ignătescu pentru frumoasele pagini din Moșia oamenilor slobozi, acești crînceni Dulăi cu dragostea și prețuirea lui Zaharia Stancu, 4 mai 1953, am rescris din memorie o filă de amintiri prilejuită de apariţia peste mai puţin de un an, în numărul din 1 aprilie 1954, al revistei Gazeta literară, condusă de Zaharia Stancu, a articolului „Aş vrea să fiu cronicar“ de Petru Dumitriu, în care acesta îl pomeneşte pe bătrînul şi preţuitul nostru confrate C. Ignătescu.
Eruditul om de cultură Valeriu Râpeanu, de care m-a legat o strînsă prietenie pînă în ceasurile sale de pe urmă, a ucenicit la Gazeta literară pe lîngă Zaharia Stancu şi, cu peste jumătate de secol în urmă, îi scria împreună cu soţia sa pe volumul N. Iorga – O viață de om așa cum a fost (1972): Maestrului Zaharia Stancu respectuosul omagiu și sincera admirație pentru marele scriitor și pentru omul deosebit. Valeriu și Sanda Râpeanu, 9 februarie 1973, cu o reconfirmare tîrzie pentru mine: Cuvinte în care cred și astăzi. Valeriu Râpeanu, 22 iulie 2020. Iată unele dintre răspunsurile lui Valeriu Râpeanu la întrebările Puşei Roth din interviul apărut în revista Leviathan în 14 iunie 2022, la rubrica „Amintirile au nume“:
P.R. – Amintirea este cea mai importantă poartă prin care poţi pătrunde într-o lume, uneori pe nedrept uitată. Mă gîndeam acum în mod special la Zaharia Stancu, pe care l-aţi cunoscut, de altfel, foarte bine.
V.R. – Da. În 1954, înainte de a termina cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti, George Macovescu, care era şi profesor la facultate, redactor-şef adjunct la Gazeta literară, a venit şi m-a întrebat dacă vreau să lucrez la această revistă. Revista ajunsese la numărul 10. Macovescu mi-a spus că, înainte de a mă propune, ar dori să afle şi părerea lui Tudor Vianu. După aceea, m-a invitat într-o seară să merg la gazetă, unde din întîmplare, se afla şi Zaharia Stancu. Un bărbat înalt, frumos, avea 52 de ani şi îşi trăgea piciorul. Era ceea ce se numeşte un bărbat impozant. Era vară, avea o cămaşă cu mîneci scurte, chiar vroia să pară tînăr. Mi-a întins mîna şi s-a recomandat, iar eu aproape că am paralizat de emoţie. Vă închipuiţi că patru ani am fost zi de zi alături de Zaharia Stancu? O vreme am fost secretar de redacţie şi aşteptam semnalele de la Direcţia presei (cenzură), care voia să ne transmită indicaţii, nouă, celor mai tineri. Iar noi îl dădeam la telefon pe Stancu, care ducea nişte lupte îngrozitoare pentru a salva paginile Gazetei literare de la cenzurarea lor. Şi reuşea. Lua telefonul şi spunea: „La telefon e Zaharia Stancu“. După ce afla care sînt obiecţiile, atunci el întreba: „Cum te numeşti dumneata? Cîte cărţi ai scris dumneata?“. Bineînţeles că interlocutorul nu scrisese nici o carte. „Ştii cîte cărţi am scris eu, Zaharia Stancu? Cum îndrăzneşti dumneata să îmi spui mie ce trebuie să scot din Gazeta literară? Cum îndrăzneşti dumneata să îmi spui mie, după atîţia ani de scris, să îmi spui că va trebui scrisă altfel? Cum îndrăzneşti dumneata să faci observaţii redactorilor mei?“ El era întotdeauna solidar cu noi, cei tineri. Se spune că Zaharia Stancu a avut un rol important numai în perioada în care a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor, din 1967 pînă la moarte, în 1974. Nu, nu este aşa. La Teatrul Naţional, la Gazeta literară (care a apărut în 1954 pe un pustiu ideologic; Contemporanul, în formula George Ivaşcu, a apărut cu un an mai tîrziu), a luptat şi a adus oameni tineri. Ţin minte că cineva i-a dat odată poeziile lui Romulus Vulpescu. S-a dus în camera vecină, le-a citit şi după 10 minute, un sfert de oră, a venit (semna Z.S.) şi a spus: „Pagina întîi“. Romulus Vulpescu publicase pe ici, pe colo, iar Zaharia Stancu a avut curajul să-l tipărească. Cîţi nu au debutat cu ajutorul lui? Am o strîngere de inimă cînd văd că Zaharia Stancu nu numai că este uitat, dar este şi denigrat. Fără îndoială că el a făcut ceea ce i se reproşează, dar numai pentru a apăra drepturile scriitorimii române. S-a sacrificat pe sine şi cu bună ştiinţă pregătea orice ofensivă, publicînd un articol, două pe placul puterii de atunci. El le scria, el le semna. Dar a făcut acest lucru pentru a apăra literatura română, şi nu un scriitor sau altul.
P.R.: Profesorul Alexandru Balaci făcea aceeaşi mărturisire, ca şi dvs., considerîndu-l pe Zaharia Stancu un om de sacrificiu.
V.R.: În 1972 a avut un atac cerebral dar, în momentele-cheie, venea la Uniunea Scriitorilor. Au fost cîteva momente delicate legate de Legea dreptului de autor. De aceea a vrut ca toate obiecţiile noastre să aibă şi semnătura lui. Putea să facă atunci un spasm cerebral în faţa noastră, iar medicii erau înspăimîntaţi de ceea ce se întîmpla. Aceasta este adevărata faţă a lui Zaharia Stancu…
Şi fiindcă mai sus a venit vorba de Romulus Vulpescu, orfevrierul limbii franceze medievale, ca şi al limbii române contemporane, iată o interesantă trimitere a acestuia înscrisă pe un exemplar din ediţia Ion Barbu, Poezii (1970), pe care a îngrijit-o: Poetului Zaharia Stancu – omagiul postum al defunctului său prieten Ion Barbu și admirația vivace a mai junelui editor. Romulus Vulpescu, București, 1 septembrie 1970. Cît despre prietenia dintre Zaharia Stancu şi Ion Barbu, să-l ascultăm pe primul relatînd, în cartea Zile de lagăr (2005), o convorbire parcă ireală, de necrezut, din ziua asasinării lui Iorga: Am rămas singur la masă. Intră legănîndu-se pe şolduri poetul Ion Barbu. Şi el s-a îmbrăcat azi în cămaşă verde. Se aşază lîngă mine. „– Ei, ce zici? Se întîmplă lucruri mari. Seisme, seisme!!“ Ce să-i răspund? Pare mulţumit, fericit, parcă ar fi cîştigat la loterie lozul cel mare. Mă uit la el. De obicei Ion Barbu umblă încruntat şi-şi muşcă nervos mustaţa. E un om curios cu care puţini pot fi prieteni. Dar această strălucire a ochilor lui, această bucurie a obrazului, cînd oare am mai surprins-o la Ion Barbu? Da, îmi amintesc. Cu mulţi, cu foarte mulţi ani în urmă, mă găseam în sala Mozart din Calea Victoriei. Lîngă mine regretatul scriitor Anton Holban. Sala plină de tineri, care stăteau înghesuiţi, în picioare. Pe pereţi pînze de Maxy şi Marcel Iancu. În fundul sălii, pe o estradă improvizată, Dida Solomon citind cu impetuosul ei temperament un poem de Ion Barbu, publicat în Contimporanul lui Ion Vinea. Aplauze furtunoase. Anton Holban în şoaptă spre mine: „– Priveşte-l pe Ion Barbu. Se bucură“. Poetul Jocului secund îmi rupe firul amintirilor. „– Iorga trebuia ucis. Bine au făcut băieţii care l-au pedepsit. A scris împotriva Căpitanului“. „– Dar Madgearu?, întreb. Ce-au avut cu Virgil Madgearu? – Era iudeo-francmason Madgearu. Prin el lucra la noi capitalismul iudeo-francmasonic“. Privesc omul din faţa mea şi nu-mi vine să-mi cred urechilor. E un bărbat talentat, poeziile lui au făcut epocă, iar la Universitate, unde deţine o catedră, e preţuit ca un mare om de ştiinţă. Ca un mare matematician. Totuşi vorbeşte ca Ilie Rădulescu-Lăptărie sau ca I.P. Prundeni. „Îmi pare rău, accentuează poetul, că au scăpat francmasonul de Rosetti, Tudor Vianu şi comunistul Ralea. – Dar dumneata erai prieten foarte bun cu Rosetti şi cu Vianu. După cîte ştiu, Rosetti ţi-a publicat volumul de versuri, iar Vianu a scris o carte întreagă despre poezia dumitale, pe care tot Rosetti a tipărit-o. Cu Vianu mai ştiu că eşti prieten din tinereţe, că vă preţuiţi reciproc… – Asta a fost mai demult. După 6 septembrie însă am rupt-o cu trecutul. Nu mai vreau să ştiu că am scris poezii, că am fost publicat şi preţuit mai ales de evrei. M-am înscris în legiune, fac marşuri de noapte şi sper că în curînd îmi voi rotunji catedra. – Cum? – La Universitate sînt numai conferenţiar. Camaradul ministru Traian Brăileanu mă va face profesor plin. – Îmi pare foarte bine că o să ţi se dea catedra pe care o meriţi, dar nu văd nici o legătură între această dorinţă a dumitale şi dorinţa de a fi ucişi Rosetti, Vianu şi Ralea. – Rosetti trebuie pedepsit cu moartea pentru că este francmason şi a fost omul lui Carol al II-lea. Vianu pentru că are sînge străin în vine şi prezenţa lui la o universitate e o primejdie naţională, iar Ralea pentru că e comunist. – Numai pentru asta? Cu Ralea n-ai avut niciodată o ceartă? – Ceartă n-am avut cu Ralea, dar am avut o supărare. Eu, ca să trăiesc, nu-mi ajunge leafa de conferenţiar. Mai am o slujbă la Ministerul Muncii. O sinecură. Ralea a fost ministrul Muncii şi nu mi-a mărit sinecura…“ Ce s-ar mai putea adăuga la acest strigăt al unui suflet omenesc surprins în plin naufragiu, plutind în derivă?
Rolul covîrşitor jucat de Zaharia Stancu în asigurarea unei vieţi mai bune breslei scriitoriceşti este evidenţiat şi de Pericle Martinescu în Jurnal intermitent (2001), exemplarul meu purtînd semnele afecţiunii cu care autorul m-a înconjurat pînă în ceasurile sale din urmă: Domnului George Corbu jr, un Jurnal atipic, dăruit cu multă plăcere, fiindcă e un pasionat de cărți și autografe rare, cu deosebită simpatie și urări de fericire la ziua sa onomastică. Pericle Martinescu, 23 Aprilie 2002.
ANUL 1969
Februarie. Mare agitaţie în lumea scriitoricească. S-a definitivat, în sfîrşit, după lungi şi spinoase demersuri, legea pensiilor. Începînd din luna aceasta s-au stabilit şi au început să fie plătite pensiile scriitorilor. Un vis, aproape secular, al slujitorilor condeiului a devenit realitate. Şi o realitate cît se poate de frumoasă. Membrii Uniunii Scriitorilor primesc pensii între 2.000 şi 4.000 lei (după aprecierea Comitetului, care ţine seama de activitatea şi valoarea celui pensionat) şi între 1.000 şi 2.000 pentru membrii Fondului literar. Sumele par fabuloase pentru cei care primeau pînă acum cîte un „ajutor“ lunar de 600 sau 800 lei, şi ele pot să surprindă dacă sînt puse în comparaţie cu nivelul pensiilor obişnuite (între 500 şi 1.500 lei), dar nu au nimic exagerat cînd te gîndeşti că un ofiţer, de pildă, nu general sau colonel, primeşte pensie pînă la 5.000 lei. De ce n-ar primi şi un scriitor o astfel de pensie? Este oare mai mare aportul unui general la făurirea fiinţei spirituale (şi naţionale!) a neamului decît al unui romancier? Şi sînt oare mai mulţi romancieri decît generali într-o ţară? Bugetul statului nu este cu nimic împovărat dacă scriitorilor li se recunosc aceleaşi drepturi de pensionare ca şi ofiţerilor. Cu atît mai mult cu cît pensiile scriitorilor nici nu se plătesc din bugetul statului, ci din veniturile Uniunii Scriitorilor, adică din chiar produsul muncii lor, din care o parte este rezervată fondului de pensii.
Trebuie felicitat actualul preşedinte al U.S., Zaharia Stancu, deoarece prin acţiunea lui tenace a izbutit să obţină de la forurile conducătoare această dezlegare de a reglementa acordarea unor pensii onorabile pentru o categorie de oameni care nu aveau nici un statut pînă acum, nu se bucurau de nici un drept, nu aveau nici o asigurare pentru bătrîneţe, în afară de propria lor capacitate de a munci. Cînd nu mai puteau lucra erau lăsaţi în voia soartei, ca nişte cerşetori la uşile demnitarilor. Acum scriitorul este conştient că are şi el un loc în societate, nu mai este un „declasat“, e mîndru de profesiunea lui, nu se mai teme de ziua de mîine. Iată o „revoluţie“ cu adevărat demnă de acest titlu înfăptuită în cultura românească.
Pericle Martinescu avusese ocazia să-şi manifeste personal preţuirea faţă de Zaharia Stancu cu ceva timp înainte de cele petrecute în 1969, cînd îl caracteriza pe pagina de gardă a monografiei Costache Negri (1966): Lui Zaharia Stancu, neobositului și vigurosului sacerdot al condeiului, romancierului prolific, poetului de suave durități lirice, această evocare a unui om ce a luptat pentru o soartă mai bună a moșilor noștri „desculți“ – cu mărturisirea că m-am regăsit totdeauna, aidoma, în suferințele și răzvrătirile lui Darie – un frățesc salut fierbinte din partea lui Pericle Martinescu. Martie 1966.
Nu putem trece peste sprijinul acordat de Zaharia Stancu scriitorilor tineri în perioada în care a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor, o mărturie în acest sens fiind una dintre replicile romancierului de talie internaţională Petru Popescu la întrebarea Ancăi Sîrghie din interviul publicat în Revista Euphorion, 10 ianuarie 2023, şi intitulat „De vorbă cu romancierul Petru Popescu din California“:
A.S.: Totuși în 1971-1972 Petru Popescu este bursier Herder la Viena, ceea ce dovedea încă o dată că tînărul scriitor avea o poziție înaltă în breasla mînuitorilor de condei din România socialistă. Cutuma cerea ca un deținător al rîvnitului titlu să-l recomande. Știu că în 1971 premiant Herder a fost Zaharia Stancu, președintele USR. Vă mai amintiți în fapt cine dintre premianți v-a recomandat pentru bursa Herder din 1971-1972 și ce s-a întîmplat în anul respectiv la Viena?
P.P.: M-a recomandat însuși Zaharia Stancu, care, și ca autor și ca politician, vroia să se știe că el promovează nume noi și moduri de scris noi. Viena a fost o mare șansă a dezvoltării mele. Citeam în limba germană, mergeam la orice filme sau teatru interzis la noi, dar mai ales… nu mi-era frică să mai fiu spionat ori pîrît, așa ca în țară.
Acum poate fi mai uşor înţeleasă închinarea lui Petru Popescu de pe exemplarul, aflat în colecţia mea, din Sfîrşitul bahic (1973): Maestrului meu Zaharia Stancu, cea mai plecată admiraţie şi bună urare, cea mai devotată dragoste de la prea îndatoratul său bursier şi discipol. Petru Popescu, august 73.
Cînd am revăzut dedicaţia de pe Cartea de recitire (1972): Celui mai mare scriitor Român în viață Zaharia Stancu, mă rog la Dumnezeu să-i dea viață lungă și fericită. Nichita Stănescu, în 1972, m-am întrebat cît de mare a putut fi admiraţia faţă de Zaharia Stancu a celui supranumit de Ion Brad Orfeu în Cîmpia Dunării, denumind astfel spectacolul prin care Teatrul Nottara, cu ambasadorul metamorfozat în director, deschidea stagiunea 1984-1985. Răspunsul este: nemărginită şi ni se dezvăluie în pagini unice, pe alocuri hiperbolice, poetizate, din volumul Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu (1985): Unul dintre cei mai fascinanţi bărbaţi pe care i-am cunoscut în existenţa mea a fost Zaharia Stancu, fie-i ţărîna uşoară şi memoria eternă, întocmai ca şi filozofului şi sociologului Petre Pandrea, dacă nu mă înşel cumnat în epocă cu Pătrăşcanu, oameni nu prea suferiţi de către istorie, dar a căror simplă existenţă a dat frumuseţe şi mîndrie locului. Am avut tot timpul sentimentul că Zaharia Stancu a ţinut foarte mult la mine… Titu, tu nu ai avut norocul personal să îl cunoşti pe Zaharia Stancu. De aceea, neputînd să tragi propriile tale concluzii din întîlnirea cu un om magnific, am să-ţi spun cîteva, la mîna a doua, ca să zic aşa, din ce am înţeles eu din umanitatea lui, din modul lui de a se mişca în social, din generozitatea lui măreaţă, şi din egoismul lui discret. Iată ce am înţeles: adevărata modestie niciodată nu poate fi confundată cu lipsa de demnitate. Zaharia Stancu era un bărbat de o frumuseţe extraordinară. Suplu şi înalt, sprîncenat şi cu ochi pătrunzători, parcă ar fi fost săpat în piatră de Michelangelo, cînd l-a întruchipat pe David. Şchiopăta leneş dintr-un picior, ceea ce-i sporea eleganţa statuară, cum poate odinioară lordului Byron printre englezoaice, şi, din blestem şi imitaţie, hop şi eu prin Piaţa Amzei… Simpla lui apariţie, însoţită de uriaşul lui prestigiu, te făcea să te ridici în picioare în modul cel mai natural… Avea o boierie pe care numai ţăranul român o poate avea sau pe care au avut-o din cînd în cînd domnitorii Ţării Româneşti. Avea un fel de harţag atît de sfînt, că nu te puteai dezlipi de el în timp ce te certa şi te făcea praf şi pulbere dacă-l înfuriai pe drept. În felul său de rostire, din dragoste faţă de limba română şi din posesivitate de pămînt, ţărănească, cînd spunea o propoziţie sau o frază, o rostea pe rînd de la trei ori pînă la douăzeci de ori în toate variantele posibile. Cam de tipul: – Dumneata ai venit să-mi calci inima în picioare! În picioare ai venit să-mi calci inima! Da, inima să mi-o calci în picioare ai venit dumneata! Cam aşa se exercita harţagul, care creştea în ton şi în stil timp de cîte o oră bună, care dura în cazul meu cîte o oră pe săptămînă, fix între cinci şi şase, vinerea, cînd îmi venea rîndul, din pricină de cîte o eroare de tipar, căci eram şi redactor, şi corector sau din pricină de cîte o poezie „evazionistă“, şi apărută în revista condusă de el, Gazeta literară, căci eram în plin apus al realismului socialist.
Şi tot Nichita Stănescu ne dezvăluie, în Antimetafizica, că prin anii ’56-’57 îl degusta şi îl invidia pe misteriosul Mircea Ivănescu, atît de rafinat şi atît de cult, prilej de a-i da acestuia cuvîntul pentru încă un popas encomiastic despre omul şi scriitorul Zaharia Stancu, pe pagina de titlu a volumului Amintiri (1973), alături de ceilalţi doi făptuitori – un remarcabil exponent al onirismului şi un virtuoz al graficii şi în particular al ilustraţiei de carte: Poetului și Omului Zaharia Stancu amintirile omagiale ale lui Mircea Ivănescu; Marelui scriitor și minunatului om Zaharia Stancu admirația lui Pucă; Maestrului Zaharia Stancu amintirile unui coruptibil. Cu dragoste respectuoasă Leonid Dimov.
În Istoria critică a literaturii române (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, 2019), pe care strălucitul critic mi-a dăruit-o cu un însemn de apreciere a pasiunii mele bibliofile: Dlui George Corbu jr., această carte cu… greutate, pentru colecţia d-sale, în semn de omagiu, N. Manolescu, 29 oct. 2020, opera lui Zaharia Stancu este analizată pe mai multe pagini, care însă au păstrat doar vagi ecouri din emoţionantul necrolog publicat de Nicolae Manolescu în numărul omagial din România literară (nr. 50, din 12 decembrie 1974), intitulat „Poemul fără sfîrşit“. Îl reproduc integral, ca pe un document de istorie literară, încredinţat fiind că portretul de atunci, deşi schiţat în febra momentului şi tributar vicisitudinilor epocii, ne proiectează destul de fidel peste timp imaginea acestei personalităţi de prim rang a vieţii noastre literare şi că Stancu, cu siguranță, nu este un autor de trecut cu vederea și nu putem decît regreta faptul că, între imnografii care-i cîntau osanale în anii în care a condus breasla noastră, nu s-a aflat nici un critic adevărat, capabil să îi consacre o monografie, după cum remarca Răzvan Voncu în finalul articolului „Zaharia Stancu şi retorica lapidarităţii“ (România literară, nr. 16 din 2019): Ce greu mi-e să scriu acum, despre Zaharia Stancu, după ce, cu emoție și bucurie, am scris despre aproape toate cărțile lui! Cu Zaharia Stancu dispare nu numai unul din cei mai importanți scriitori ai ultimelor decenii, dar un martor extraordinar, de neînlocuit, al istoriei și culturii noastre din acest veac. Fiindcă ceea ce era înainte de orice izbitor la el – la scriitor ca și la om – era memoria. Zaharia Stancu era o arhivă vie. Criticii se vor mai strădui multă vreme să distingă, în operele lui literare, ficțiunea de memorialistică, imaginația de document. Desculț și celelalte romane sînt cărți ale aducerii aminte, de la faptele pe care le conțin și pînă la ritmul frazei. Buretele memoriei absoarbe la Zaharia Stancu totul. Punctul de pornire, logica și construcția capitolelor, cadența interioară a narațiunii – toate provin din prea-plinul amintirilor, în care un singur amănunt accidental poate declanșa în orice clipă uriașul mecanism al memoriei afective. Nu știu cum scria prozatorul, nici dacă își făcea înainte, un plan. Dar bănuiesc că lua pur și simplu stiloul în mînă și începea să povestească. Povestirea actualiza memoria: apoi, memoria putea întreține la nesfîrșit povestirea. Scria ce și cum își amintea. Își amintea pe măsură ce scria. Efortul de selecție, de ordonare, de compunere nu se poate constata nicăieri. Există în romanele lui Zaharia Stancu doar o uriașă capacitate de a scoate la iveală, din străfundul experienței, tot ceea ce scriitorul a văzut, a trăit, a gîndit, pe toți oamenii pe care i-a întîlnit, pînă și atmosfera, culoarea, mirosul fiecărui eveniment. Avea o baghetă magică; orice lucru ar fi atins, desfereca deodată în el izvorul de apă vie al unui trecut nealterat. Cărțile lui încep, de fiecare dată, magistral: „Tudoreee, deschide poarta!“ – odată cu acest strigăt păstrat intact în adîncimea copilăriei scriitorului țîșnește întreg romanul Desculț. Cărțile lui nu se sfîrșesc însă niciodată. Nici una nu are la drept vorbind un final. Romanele, memoriile, povestirile se pot opri oriunde și se pot continua oricît. Prozatorul le-a și reluat de cîteva ori, în alte structuri. Fluviul amintirii izvorît de sub o stîncă invizibilă și crescînd apoi tot mai larg, adunînd pe drum sute de afluenți, nu ajunge niciodată să se verse în mare. Literatura lui Zaharia Stancu e un fluviu fără deltă, fără estuar, fără gură de vărsare, ca un Nil rodnic sortit să-și caute veșnic Mediterana. Această teamă de încheiere e probabil caracteristica psihologică cea mai tulburătoare a Operei și a omului. Omul se proteja prin trecut, ca și scriitorul. Avea o ținere de minte fabuloasă. Știa pe de rost totul, cînd și cu cine s-a văzut, unde a citit ceea ce a citit, cînd a debutat un coleg obscur, ce incident s-a petrecut pe scările unei redacții cu o jumătate de secol în urmă, cum l-a privit A.D. Hertz cînd i-a întins primul manuscris și așa mai departe. Lucruri nu de azi, de ieri, ci lucruri vechi de treizeci, patruzeci sau cincizeci de ani. Știa ce i-ai povestit cu trei zile mai devreme și ce vreme era în decembrie… 1921 cînd… Am văzut poeți uluiți literalmente să afle din gura lui Zaharia Stancu în ce zi, în ce număr, al cărei mărunte reviste au publicat prima oară. Ei uitaseră: el ținea minte. Ei nu-și aminteau nici titlul: el știa pe dinafară poemul. Prin memorie, omul se apăra – parcă – de moarte. În ochii lui aproape albi, aparent impasibili, strălucea scînteia acestei temeri, pe care nici anii, nici gloria, nici fericirea n-au stins-o, imperceptibilă scînteie, dar care era acolo mereu. Nu se plîngea, nu se trăda. Trebuia să-l cunoști relativ bine ca să știi să-i citești în ochi. Căci omul era reticent, de o distincție în trăsături și gesturi ce vădeau, ca și la Goga, străvechimea rasei noastre de țărani. Ultima oară cînd l-am întîlnit era în mijlocul unei adunări pestrițe și indecente, pe terasa unui hotel de la mare, între bărbați și femei aproape goi, cu apa sărată scurgîndu-li-se pe pielea neagră, în costume sumare și colorate, cu pălării exotice pe cap, cu prosoape tîrîte pe cimentul terasei: el singur era complet îmbrăcat, în haine negre, cu cămașă albă și cravată, neverosimil de elegant. Nu era totuși ostentativ, căci acest fiu și nepot și strănepot de țărani din cîmpia Dunării știa să se poarte cu o nonșalanță, cu o lipsă de crispare, ce făceau din el un mare aristocrat. Rezervat și distins, Zaharia Stancu era un aristocrat în gesturi și spirit, atent, deferent, împingînd politețea pînă la a se ridica totdeauna din scaunul lui de Președinte al Uniunii și de a întinde mîna oricui intra pe ușă … Căci, în fond, acest om care a făcut numeroase profesii, răzbătînd în atîtea medii, ca ziarist, reporter, poet, politician, director de teatru și de revistă, acest om care a cunoscut pe toată lumea, de la salahor la ministru, era un mare timid. Sub prezența lui de spirit și sub prestanța vîrstei și talentului se ascundea timiditatea. Era un afectiv și un impulsiv, însă tremurul vocii nu arăta numai asta. L-am invitat, acum un an, să vorbească studenților Facultății de română din București și mi-a promis că vine. Era într-o perioadă bună, teribila boală care avea să-l răpună nu-și făcuse simțită încă prezența. Se plîngea de tensiune, de inimă, dar atît. M-a rugat să-l vizitez cu cîteva zile înainte ca să-i spun cum va decurge întîlnirea. I-am dat toate amănuntele, afară de unul: că vom încerca să-i înregistrăm cuvîntul. Ca să nu-i creez o preocupare în plus. Era fericit să vină. Știa, simțea oare că s-ar putea să fie cea din urmă întîlnire a lui, a marelui scriitor, cu viitorii profesori de română, poeți și critici? Probabil știa, fiindcă în dimineața întîlnirii emoția l-a copleșit. Doamna Stancu îmi telefonase că nu se simte bine. M-am repezit într-o fugă la el. L-am găsit în pat. Părea neconsolat de nepoliteţea de a trebui să contramandez totul pentru boala lui. Doctorul mi-a spus, la plecare, că emoția întîlnirii a fost prea puternică. Făcuse brusc tensiune. Omul acesta care vorbise în adunări incomparabil mai importante, se emoționa, acum, gîndindu-se la cele cîteva sute de perechi de ochi tineri pe retina cărora s-ar putea să rămînă întipărită ultima imagine a scriitorului Zaharia Stancu. L-am liniștit, promițîndu-i că-l vom invita din nou cînd se va simți bine. Acest lucru nu s-a mai întîmplat niciodată. Astăzi, cînd Zaharia Stancu nu se mai află printre noi, din toate întîlnirile și discuțiile noastre, destul de multe în ultimii cinci-șase ani, cea mai vie rămîne în mintea mea aceasta: a omului bolnav de emoție și de timiditate. Și-mi zic mereu de atunci că ființa noastră e mai nobilă în slăbiciunile ei decît în forța ei, căci un Zaharia Stancu sigur pe el, dar și punîndu-și în valoare imensa autoritate literară, mi-ar fi părut mai puțin demn de respect și iubire decît bărbatul acela cu privire șovăielnică și aproape copilărească, speriat și rușinat de neputința de a-și onora o banală promisiune.
Cu siguranţă, Zaharia Stancu are parte de o glorie postumă greu de tradus şi de omologat din pricina multiplelor lumini şi umbre ale personalităţii sale, fiind totuşi, din păcate, după cum scria tot Nicolae Manolescu la 25 de ani de la dispariţia lui Zaharia Stancu, în România literară (nr. 42 din 20-26 octombrie 1999), la fel ca mulți alți reprezentanţi de frunte ai literaturii române, „Un scriitor aproape uitat“.
articol publicat in Observator Cultural
31-10-2024
Nr. 1231