În anul 2016 apărea la București cartea mentorului meu literar, Ion Brad, Comorile unui prieten tînăr: George Corbu-Junior, cu un cuvînt înainte de acad. Eugen Simion. Exemplarul personal poartă, pe lîngă un veșmînt de gală imaginat de marele meu prieten, legătorul de carte belgian August Kulche, unul dintre venerabilii acestei arte, care a părăsit această lume anul trecut, la 96 de ani, un memorabil triptic ce îmi dă prilejul unei adînci reverențe față de semnatari, acum călători prin Cîmpiile Elizee:
A Monsieur Corbu avec mes félicitations et mon amitié.
A Kulche (dedicație din mai 2017)
Juniorule, te rog să transmiți acestui maestru al legătoriei de carte felicitările și admirația mea pentru această artă tot mai rară.
Ion Brad,
mai 2017
Ca prefațator, îi dau acum tînărului George Corbu o dedicație plină de afecțiune și de îndemnări care să motiveze pasiunea lui atît de rară, astăzi, în lumea posomorîtei noastre postmodernități.
Eugen Simion,
4 iunie 2018
Între paginile „acestei ambarcațiuni literare greu de pus într-un compartiment al literaturii“, după spusele prefațatorului, o interesantă relatare a autorului conturează cu precizie inteligenţa emoţională a lui Zaharia Stancu, prin care domina situaţii-limită: „Era, cred, în 1970, în biroul din Şoseaua Kiseleff al lui Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor. Se strînseseră acolo cîțiva membri marcanți ai Biroului Uniunii, printre care Eugen Jebeleanu, Marin Preda, Titus Popovici şi Nicolae Breban (pe atunci noul redactor-şef al României literare). Urma să se discute schimbarea unor prevederi ale Legii drepturilor de autor, mai ales tarifele cuvenite pentru colaborări, la edituri şi reviste, pentru proză, poezie, reportaj, critică şi istorie literară. Drepturi plătibile direct autorilor sau moştenitorilor acestora. Din partea CC al PCR, participa Dumitru Ghişe, filozof calm, greu de scos din pepeni, iar din partea Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, Ion Dodu Bălan, vicepreşedinte, responsabil cu editurile şi revistele culturale, Mihai Alexandru, secretar general şi expert în finanţe, iar eu, ca prim-vicepreşedinte, înlocuindu-l pe Dumitru Popescu. Noi trebuia să ascultăm propunerile scriitorilor şi să le cîntărim atent, pentru a le înainta mai sus şi a le potrivi cu posibilităţile reale ale bugetului de stat. Ascultam. Notam. Mai dădeam, din cînd în cînd, cîte un răspuns. Campionul celor mai generoase propuneri se arăta din nou poetul Eugen Jebeleanu. El era de multă vreme preocupat de modificarea legii, încît, în timp ce-şi pleda cu înflăcărare propunerile, eu îmi aminteam o mai veche discuție pe această temă, de prin anii ’60, tot la Uniunea Scriitorilor.
Atunci, Eugen Jebeleanu susţinea, justificat, dreptul moştenitorilor timp de 50 de ani după moartea autorilor. Era de faţă şi Nagy István, scriitor proletar, care contesta acest principiu ca fiind «burghez», nejustificat, «pîine fără muncă». Surprins, chiar indignat, poetul român aducea tot felul de argumente în favoarea ideilor sale, printre care şi acela că «avem copii, trebuie să-i creştem, să-i ţinem la şcoli şi universități». La care, Nagy István, cu faţa lui brăzdată de şanţuri adînci, de fost luptător ilegalist şi puşcăriaş, cu vorba lui aproximativ românească, a ţinut să contraargumenteze: «Auzi, tovarăşi, ce spune Jebeleanul, că avem copii! Bine că avem, tovarăşi! Dar dacă copilul nostru e atît de tîmpit că trăbă să învăţăm 50 de ani la el, atunci mai bine prindem şi omorîm cu mîna meu!» Toţi cei prezenți izbucniseră în rîs, doar Eugen Jebeleanu, fireşte, s-a ridicat de pe scaun, ca un leu furios, a trîntit uşa şi a plecat.
Aşa era să se întîmple şi la noua confruntare asupra drepturilor de autor, din cauză că Marin Preda, calculat şi realist cum devenise şi ca editor, tempera anumite exagerări, mai ales pe cele care ar fi defavorizat prozatorii. Poetul Eugen Jebeleanu îl întrerupea mereu. «Moromete» a răbdat cît a răbdat, apoi s-a zburlit țipînd: «Mai lasă-mă, dom’le-n pace! Ce dracu, eşti dictator?! » Atît i-a trebuit lui Jebeleanu, ridicat în picioare, ca un cal cabrat: «Auziţi, tovarăşi? M-a făcut dictator! M-a făcut Hitler, tovarăşi!» Iritat, obosit de-atîtea controverse, uneori absurde, Zaharia Stancu s-a ridicat şi el din scaunul prezidențial şi, îndreptîndu-se, şontîc-şontîc, spre una din uşile acelea cu oglinzi uriaşe, ni s-a adresat nouă, «oficialilor»: „Vă rog să-i spuneți tovarăşului Ceauşescu că Zaharia Stancu nu mai poate conduce Uniunea Scriitorilor, n-o mai poate conduce! Nu mai poate apăra drepturile scriitorilor din România, nu mai poate! Spuneți-i că de azi, ziua cutare, luna cutare, anul cutare, Zaharia Stancu şi-a dat demisia! Demisia şi-a dat-o!»
Jebeleanu încă mai clocotea. Şi Preda la fel. Dar cînd au văzut ce face Stancu s-au trezit dintr-odată amîndoi. Jebeleanu s-a luat după preşedinte şi-l trăgea de mînecă înapoi: «Stai, mă Zărică, ce te-a apucat?! Moromete mă face Hitler şi tu îţi dai demisia?…» «Să vină Iancu, să-mi aducă medicamentele, că mor… Poate asta şi vreți, să moară mai repede Zaharia Stancu… Să moară…!» Greu, foarte greu, am putut linişti apele învolburate, pînă cînd s-a aşezat fiecare la locul lui, ca să încheiem cumva discuția. Marin Preda, lîngă mine, îşi număra şi el pastilele colorate, înghiţindu-le cu apă minerală, refuzînd coniacul fin cu care Traian Iancu ştia să împace pe toată lumea, în asemenea ocazii.“
Această scenă mi-a deşteptat imediat un ceas de taină cu Ion Brad sub licărul unui mesaj de pe Ce mult te-am iubit (1968):
Tovarășului Ion Brad, prietenului și poetului, cu prietenia și simpatia lui Zaharia Stancu, 15 nov. 1968, cu un adaos sentimental pentru mine: O dedicație rară, pe cea mai frumoasă carte de proză a poetului, de care mă despart cu greu. Ion Brad, 2009, dar și de pe Delirul (ediția a II-a revăzută și adăugită, 1975): Doamnei și lui Ion Brad, în amintirea tinereții noastre literare comune cu multă prietenie și afecțiune. Marin Preda, Atena, mai 76, cu o interesantă precizare: Un moment istoric în relațiile mele îndelungate cu acest mare și sucit scriitor.
Ion Brad, 2009.
Însuflețit de reîntîlnirea cu cei doi teleormăneni celebri, mi-a apărut dintr-un fald al bibliotecii și una dintre bornele temporalo-spațiale ale primelor interferențe dintre ei marcate pe Întîlnirea din pămînturi (1948):
Dlui Zaharia Stancu, Prima mea carte împreună cu nădejdea tuturor țăranilor din Teleorman. Scriitorului, admirația tinerească și anonimă a lui Marin Preda, aprilie 1948.
Secvențe ale începutului, cînd Marin Preda era angajat la Ministerul Informaţiilor ca secretar de presă, descrise de acesta în Viața ca o pradă (1977): „Nu făceam chiar nimic la minister, dar într-o zi mă pomenesc că primesc la lectură un manuscris intitulat Desculț de Zaharia Stancu. Şi ce să fac eu cu el? am întrebat. Nici nu ştiam că eram cenzor, că eram plătit pentru asta. «Citeşte-l, mi-a spus o colegă şi fă un referat. E de pe la voi de la ţară». «În ce sens să fac referat? Ce mă priveşte pe mine că e de pe la noi de pe la ţară? Treaba lui!». «Dacă e adevărat, dacă merită să apară».
Am început să citesc, am luat prima frază: «Tudoreee… deschide poarta!» Apoi aliniatul următor: «Pe tata îl cheamă Tudor. Dar el rareori se află acasă.»
M-am oprit. Pe tata îl cheamă Tudor, dar el rareori se află acasă. Şi ce dacă îl cheamă Tudor? Şi ce dacă el rareori se află acasă?
Asta îmi amintea de compoziţiile noastre şcolăreşti. Mama e o femeie foarte bună, dar ea rareori se duce la biserică. Fratele meu e mare, dar el rareori ne bate, eţetera, eţetera. Rareori! Bravo, zic, începe bine (să te ferească Dumnezeu să ajungi pe mîna tinerilor, la discreţia lor; mai tîrziu avea să mă lege de Zaharia Stancu o strînsă prietenie literară cînd loviturile îndreptate împotriva lui aveau să-l domolească şi să caute sprijin în generaţiile tinere, să-l facă mai înţelept). Să vedem mai departe, mi-am zis eu atunci rîzînd. Cică «fuioare de fum scoteau pe nări telegarii». Zic «telegarii» e formidabil de bine zis şi încep să citesc cartea şi intru în miezul ei. Dau peste o scenă în care ţăranii erau puşi să culeagă via boierului cu botniţe la gură. N-am înţeles. Cum cu botniţe? Sîntem un popor de idioţi? Şi după ce am terminat, am început să scriu un referat dur. Se respinge! Bătrînul meu tată şi alţi bunici cunoscuseră şi ei pe boieri, dar asemenea chestii nu-mi povestise nimeni niciodată.
Noroc că tocmai cînd îmi scriam eu referatul a venit cineva şi mi-a luat pur şi simplu manuscrisul de sub nas şi l-a dus cu sine. Unde? Spre tipar, fireşte, şi astfel a început cariera de excepţie a acestei cărţi fără să ţină seama de opiniile tînărului ei cenzor. Pe la începutul lui decembrie am simţit că ora mea a sunat. N-aveam ce căuta la acel minister.“
Deşi Marin Preda nu avea cunoştinţă despre asemenea întîmplări, aș vrea să propun cîteva repere care susțin veridicitatea acestor practici, posibilă sursă de inspirație a acestei scene îndelung utilizate în anii realismului socialist, pentru a exemplifica exploatarea nemiloasă a țăranilor. Revista de istorie (februarie, 1977) găzduieşte comunicarea cercetătorului Nicolae Liu din care aflăm că „Într-o corespondență semnată Buri (care se găsește la Bibl. Acad. în Corespondența primită de N. Iorga, vol. 67, f. 118) se semnala următorul fapt petrecut cu două săptămîni înainte de a izbucni răscoala, pe moșia Cernele, proprietatea cunoscutului bogătaș craiovean, Dini Mihail: «Unei văduve îi murise un băiat. Neavînd lemne, pentru a încălzi apa cu care să-l scalde, s-a dus să culeagă vreo cîteva uscături din pădurea boierească. Însă a fost prinsă, legată cu mîinile la spate și purtată astfel prin tot satul, cu un argat după ea care bătea toba. Să se mai întrebe de instigatori!». Și tot același corespondent, dă știrea inedită că «la domeniul Coroanei din Segarcea, celor ce culegeau strugurii, la cules, li se punea cîte o botniță, ce-i oprea a gusta din rodul ce Dumnezeu îl detese din belșug. Minunată inspirație, nu este așa?». Iar în Jurnal cu fața ascunsă (vol. II, 2013), Fănuș Neagu notează: În Jurnalul Național, bătrîna Elena Tarcevschi, în vîrstă de 102 (o sută doi) ani, născută în ținutul Vrancei, care și-a trăit tinerețea pe moșia lui Duiliu Zamfirescu, spune: «Duiliu Zamfirescu era un om slăbuț, țîțan așa și energic. Lucrau cîte o sută de oameni la via lui și ce s-a gîndit boierul? Dacă fiecare om o mînca un kil de struguri, s-au dus o sută de kile dintr-un foc. Așa că ne-a pus botniță». Nenumărați critici obişnuiți să se afle-n treabă l-au înjurat pe Zaharia Stancu pentru că în romanul Desculț descrie o asemenea scenă. E incredibil, tunau ei, o asemenea barbarie nu s-a petrecut în România. Uite că s-a petrecut. Și acest fapt îl consemnează mai întîi marele istoric Nicolae Iorga într-un articol din 1906, unde descrie un cules de vii pe moșia generalului de divizie Gh. Macarovici, din satul Sihlea, Rîmnicu-Sărat.“
Revenind la sinusoidele relaționale dintre cei doi mari creatori date de explorarea literară în maniere diferite a universului țărănesc, închei cu o judecată ironică tîrzie a lui Zaharia Stancu printr-un ricoșeu de pe Pădurea nebună (ediția a doua, 1964), piesă rară a tinereţii mele bibliofile:
Tovarășului Nicolae Velea, prozator de talent (deși din „școala“ lui Marin Preda) cu speranțe în evoluția sa artistică, simpatia lui Zaharia Stancu, august 64.
După cum se ştie, Zaharia Stancu a devenit cunoscut întîi ca poet, volumul de debut fiind Poeme simple (1927), din care păstrez un exemplar dedicat:
Dlui Lalu pentru amintirea unei seri de reîntoarcere într-un oraș în care această carte a fost scrisă.
Zaharia Stancu, 27 Martie 932,
Roșiorii de Vede.
Alte două cărţi din biblioteca mea povestesc că doctorul Socrat Lalu a fost un drag prieten şi tovarăş de pescuit al lui I. Al. Brătescu-Voineşti:
Doctorului Socrat Lalu, cel mai drăguț prieten și cel mai brînzoi pescar cu undița. Brătescu Voinești (Cu undița, f.a.) şi Ah! Doctore dragă, dacă aș fi avut parte în viață de încă vreo cîțiva prieteni ca dumneata, lumea asta mi-ar fi părut un adevărat Eden. Brătescu Voinești (Rătăcire, ediţia a II-a, 1937).
În Aspecte lirice contemporane (1942), pe care marele critic şi bibliofil Şerban Cioculescu îi scria tatălui meu: Poetului G. Corbu, bibliofilului care uneori se împacă și cu cartea nebibliofilică, omagii. Șerban Cioculescu, 6/4/975, citim aprecieri laudative la adresa lui Zaharia Stancu, pentru intuiţia într-adevăr poetică dovedită în Tălmăciri din Serghei Esenin (1934), meritul de a fi îngrijit Antologia poeţilor tineri (1934) şi apariţia în 1941 a culegerii de versuri Iarba fiarelor, un fir din această iarbă rătăcindu-se în colecţia mea dintr-o prestigioasă bibliotecă aparţinînd unuia dintre colaboratorii de vază la Revista Română, întemeiată de Stancu în timpul războiului, apariţie cu o viaţă foarte scurtă:
Dlui Tudor Vianu cu veche și statornică dragoste, profesorului, scriitorului, omului. Zaharia Stancu,
8 aprilie 941.
Iată finalul cronicii acestui ultim volum: „Cu această culegere, din care nota minoră a fost cu totul eliminată, se afirmă un potenţial poetic intens, viguros, variat, eliberat de vechile superstiţii formale. Este accentul unei poezii majore şi al unei arte mature. Zaharia Stancu şi-a cucerit un loc, în rînd cu fruntaşii liricii noastre contemporane“. O rezonanţă aparte are şi volumul de catrene Clopotul de aur (1939), exemplarul meu propunînd o enigmă onomastică: Lui Mihai Pop prietenie Lui Petre Buga prețuire. Zaharia Stancu, 1 nov. 1939. În articolul Iuliei Popovici Necunoscutul Mihai Pop. Un altfel de interbelic (Observator cultural, 9 septembrie 2011) se arată că Mihai Pop, fondator al antropologiei culturale românești și al școlii de folcloristică, format lîngă Dimitrie Gusti, a recunoscut a fi folosit la un moment dat pseudonimul Petre Buga pentru a semna un set consistent de articole, multe dintre ele de politică internațională, în publicații aparținînd stîngii democratice, Lumea Românească și Azi, în intervalul 1937-1940.
În universul subiectiv al bibliofilului au loc frecvente scurtcircuite ale memoriei afective, care dau la iveală cele mai neașteptate conexiuni. Astfel, dedicaţia: Literatului Ieronim Șerbu cu prietenie Zaharia Stancu, 20 iulie 1970, Eforie Nord, de pe volumul Jocul cu moartea (ediția a II-a, 1966) mi-a amintit că Ieronim Șerbu a colaborat la Lumea românească şi a ţinut cronica literară la Azi, în ambele cazuri sub directoratul lui Zaharia Stancu. Evocînd această perioadă în cartea sa Vitrina cu amintiri (1973), Ieronim Şerbu schiţează un sugestiv portret al acestuia: „El, ca şi mine detesta ţesătura fină de intrigi, pe care alţii o urzeau din umbră, urmărindu-şi cu perseverenţă scopurile. Datorită acestei spontaneităţi temperamentale, a scurtelor explozii de violenţă care se consumau fără să lase urme, mă ataşasem de el şi tot din această pricină am rămas alături de Zaharia Stancu, în momentele cele mai dificile, deşi în relaţiile noastre n-au lipsit momentele de încordare, deopotrivă la Lumea Românească, şi la Azi, momente determinate uneori de excesele mele de independenţă iar alteori de temperamentul său exploziv, care, la drept vorbind, era pus la grea încercare în acea perioadă de creştere a mişcărilor reacţionare, a dictaturii carliste, cînd nu eram siguri de apariţia ziarului de la o zi la alta, cînd ne puteam aştepta la orice oră din zi sau din noapte la un atac al bandelor de huligani, ceea ce îl obliga pe directorul nostru să fie permanent de veghe, şi tocmai ca Blasco Ibáñez, să lucreze la redacţie cu tocul într-o mînă şi pistolul în cealaltă, pentru a-şi apăra viaţa sa şi a redactorilor săi“. Cîteva tuşe ale acestei imagini le surprindea şi Victor Ion Popa cînd îi scria pe Ghicește-mi în cafea (1938):
Pentru că ești un om încăpățînat și tare, pentru că știi să crezi și să-ți împaci sufletul, domnule Zaharia Stancu îţi iscălesc acest volum unde nu-s numai glume. Victor Ion Popa.
Pe aceeaşi frecvenţă de tainice legături se înscrie şi redescoperirea unei dedicaţii de pe volumul Cabane albe (1936) către excelentul memorialist Pericle Martinescu, cel care avusese privilegiul de a-l cunoaşte şi vizita acasă, în Egina, pe Nikos Kazantzakis, dăruită mie ca un simbol al prieteniei ce ne-a legat: Lui Pericle Martinescu, pentru paginile de lirism din Adolescenţii, pentru cîteva poezii frumoase citite mai demult, cu dragoste, Vlaicu Bârna. Buc. 10 mai 1936. În fermecătoarea carte Între Capşa şi Corso (1998), Vlaicu Bârna relatează cum în 1934, fiind student în anul II la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, a fost angajat de Stancu secretar general de redacţie la revista lunară Azi, pe care acesta o conducea, şi radiografiază importanţa acestei tribune culturale interbelice: „În limbajul disputelor şi al căutărilor de soluţii apăruse şi circula frecvent cuvîntul «generaţie» şi ideea că la toate resorturile administraţiei şi ale culturii figurau oameni vechi, impuşi de guvernările celor două mari partide ce-şi revendicau mai departe puterea. În această atmosferă tensionată şi avînd intuiţia oportunităţii momentului, Zaharia Stancu scosese revista Azi în toamna anului 1932 [aici cronicarul se înşală puţin, fiindcă primul număr a apărut în martie 1932, n.n.]. Ea va avea rolul de placă turnantă a generaţiei, grupînd în jurul ei valorile unei intelectualităţi produse de învăţămîntul superior din primul deceniu al perioadei postbelice, cu dascăli de mare clasă ca: Iorga, Pîrvan, Gusti, Densuşianu, Motru, Negulescu, Mehedinţi, Puşcariu şi alţii pe măsura lor. În eşalonul de început al colaboratorilor revistei se aflau: Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Dan Botta, Eugen Ionescu, Paul Sterian, M. Polihroniade, Anton Holban, Petre Pandrea, Traian Herseni, Anton Golopenţia, C. Noica, Radu Boureanu, Emil Gulian, Emil Cioran, Ernest Bernea, Cicerone Theodorescu, Mac Constantinescu etc… Mai tîrziu la această listă s-au adăugat: Anton Dumitriu, Ion Biberi, T.C. Stan, Apostol Fulga, eseistul D. Trost, poetul suprarealist Paul Păun, şi desigur şi alţii, pentru că citez aceste nume din memorie. Revista s-a impus de la început ca o publicaţie de elevată ţinută, persiflînd academismul şi poncifele, pasionîndu-se pentru probleme ale literaturii, filozofiei, sociologiei, istoriei, cu o libertate de orientare totală, nepunînd semne de marcaj ori de preferinţă între dreapta şi stînga. Mai tîrziu însă, revista a luat o poziţie net antifascistă“. În treacăt aş menţiona, ca o curiozitate, încercările mele zadarnice de a consulta orice număr al revistei din anul 1932 atît la Biblioteca Naţională, cît şi la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I“, soldate cu eşecuri, acestea lipsind din colecţiile prestigioaselor instituţii (la Biblioteca Academiei Române sînt microfilmate, neputînd fi consultate din cauza stării avansate de uzură). E lesne de înţeles că atunci cînd am avut şansa de a achiziţiona integrala primilor doi ani ai acestei reviste de înaltă ţinută, nu am ezitat nici o clipă, impulsionat de dictonul bibliofil: „cartea de preţ îşi caută proprietarul“.
Zăbovind asupra numelor de mai sus, am simţit din nou fiorul unei fericite întîmplări de acum mulţi ani cînd, răspunzînd prompt apelului unei preotese a anticariatului bucureștean, am salvat de la dispariție un exemplar delabrat Nu (1934) din care mai supraviețuiseră doar cîteva pagini și neașteptata declarație:
Domnului Zaharia Stancu, prietenia și dragostea adevărată a lui Eugen Ionescu, 13/V/1934.
Aceste sentimente erau cu siguranță inspirate și de faptul că Eugen Ionescu tocmai publicase în revista Azi (anul III, nr. 2, febr.-mart.-apr. 1934) articolul „Critică și scrupule sentimentale“ și o cronică la romanul Aurul negru de Cezar Petrescu. Sentimente nealterate în timp pentru autorul Rinocerilor, care sînt exprimate printr-o nouă și elocventă depoziție pentru eternitate, caligrafiată pe La photo du colonel (1962):
Pour Zaharia Stancu, pour Zacharie Stancou, Eugène Ionesco, cu multă, străveche prietenie, peste timpi și spații.
Și pentru că a venit vorba de Cezar Petrescu, închid acest triunghi cu o scînteie de spirit a sa de pe prima filă a romanului Războiul lui Ion Săracu (1945): Lui Zaharia Stancu, mînzul nostru de odinioară, de la o bătrînă gloabă literară. Cezar Petrescu, precum şi cu justificarea ei din periplul autobiografic al dedicatarului, Viaţă, poezie, proză!… Confesiunile lui Darie (1975): Publicarea versurilor mele în Gîndirea se datorează, în primul rînd lui Cezar Petrescu care începînd din anii debutului şi pînă la moarte m-a onorat cu atenţia şi prietenia sa.
Continuînd lista colaboratorilor de la Azi, se cuvine în primul rînd cinstită figura charismatică a lui Vasile Voiculescu, prezent în anul II, numărul 2, februarie 1933 cu poezia Bacantă dansînd, descris de Vlaicu Bârna (Între Capşa şi Corso), care l-a cunoscut în 1934, pentru a-i solicita o colaborare la revistă: „Nu mai ştiu cum a decurs această primă întîlnire, dar mi-amintesc că am fost profund impresionat de acel om tăcut, cu faţa uscăţivă, blajin la înfăţişare, dar cu privirea pătrunzătoare, pogorît parcă dintr-o lume a mitului. Bărbuţa rotundă şi mustaţa care-i marcau obrazul, cu trăsături regulate, de o mare fineţe, erau înspicate cu alb, deşi, dacă mă gîndesc bine, pe atunci împlinea abia 50 de ani. Părea un rege asirian despovărat de fastul podoabelor şi drapat în rasa umilă a unui anahoret“. Printre bijuteriile colecţiei mele se numără şi volumul de teatru Duhul pămîntului (1943), împodobit de o dublă dedicaţie-eveniment: Poetului Camil Baltazar o amintire de zile grele V. Voiculescu, 1944 şi Poetului Zaharia Stancu cu crescută admirație și ca o mărturie pentru mulțumirile ce-i datoresc. V. Voiculescu, București, fără dată. Probabil Camil Baltazar, cu care Zaharia Stancu se cunoştea încă de pe vremea cenaclului Sburătorul şi care a publicat, printre altele, o cronică despre volumul acestuia Anii de fum în cartea Scriitor şi om (1946), i-a dăruit lui Zaharia Stancu volumul dedicat care a beneficiat din nou de serafica atenţie a lui Vasile Voiculescu în cine ştie ce împrejurare în care autorul Şatrei a avut ocazia să-şi manifeste gratitudinea pentru sprijinul oferit în tinereţe, cînd doctorul Voiculescu îi înlesnise petrecerea cîtorva luni pe ţărmul mării pentru tratarea reumatismelor dobîndite în vremea trăită la Turnu-Măgurele şi pe care îl descrie magistral în Viață, poezie, proză… Confesiunile lui Darie: În ultima parte tragică a vieții lui, Vasile Voiculescu se asemuia într-adevăr cu Dumnezeul pictat pe icoane sau pe vechi tîmple de biserici, de minunaţii pictori naivi ai secolelor trecute.
În februarie 1939 revista lunară Azi se transformă într-un săptămînal mai mult politic şi social decît literar, unde, după cum consemnează Ion Hangiu în Dicţionarul presei literare româneşti 1790-2000 (ediţia a III-a, 2004), publică versuri şi autorul volumului de proză fantastică Cetiți-le noaptea (1930), care dedică şi el un exemplar:
Lui Zaharia Stancu toată buna mea prietinie pentru om și sincera mea admirație pentru poet. Ion Minulescu,
- XII. 1939.
Deşi nu figurează printre cei care au semnat în publicaţiile conduse de Zaharia Stancu, pe Istoria literaturii române vechi (vol. I, 1940) se aude ecoul unui sentiment cordial al eminentului cărturar: Domnului Zaharia Stancu amintire prietenească de la N. Cartojan.
Pe 9 decembrie 1946, Zaharia Stancu este numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, la conducerea căruia va rămîne, într-o primă etapă, pînă în 1952 (a doua şi ultima fiind între 1958 şi 1969). Ioan Massoff, care-i urează pe volumul (scris în colaborare) Constantin Tănase (1964): Tovarășului Zaharia Stancu La Mulți Ani! 1965. Ioan Massoff, ne oferă, în impresionanta sa lucrare Teatrul Românesc (vol. VIII, 1981), amănunte despre aceste momente: „Dar nu i-a trebuit mult nespecialistului ca să-şi dea seama de situaţie: întîiul teatru al ţării era pus să joace pe o iarnă ce se arăta cumplită, în două săli îngheţate: la Sava (cursurile şcolilor au fost la un moment dat suspendate din lipsă de combustibil) şi la Studio, unde caloriferele erau sparte. Mai grav decît toate a apărut noului venit lipsa de disciplină, care se accentuase, avînd tendinţa, bine marcată, de a trece de la cei «mici» la cei «mari», erodînd prestigiul instituţiei – lucruri constatate personal la repetiţii, la spectacole, în ateliere“. Tot din această lucrare am reuşit să descifrez identitatea unui personaj căruia Zaharia Stancu îi mulţumea pe pagina întîi a romanului Desculț, într-o primă ediţie ilustrată de Perahim (1948): Tov. N. Negrea aceste pagini scrise la T.N. pentru ajutorul ce-mi dă la conducerea instituției, cu prețuire și dragoste Zaharia Stancu. Bineînţeles că, în strădaniile sale – era doar vorba de a se aşterne un nou drum teatrului românesc, care, fie spus, în perioadele lui de glorie se putea mîndri de a fi fost un factor de educaţie naţională şi patriotică –, directorul general al Teatrului Naţional s-a bucurat de sprijinul conducerii superioare de Partid, de colaborarea Ministerului Artelor şi de a celor două Comitete ale teatrului – din nenorocire nu însă şi din partea unor „verigi intermediare“ (o cumplită birocraţie tindea să se instaureze în această sferă). Comitetul de direcţie era alcătuit din Zaharia Stancu, preşedinte, …N. Negrea, administratorul teatrului.
Izbînda majoră din acest prim directorat al lui Zaharia Stancu la Teatrul Naţional a fost restaurarea operei lui Caragiale, începută prin montarea Scrisorii pierdute (1948), urmată de O noapte furtunoasă (1949), ambele sub conducerea regizorală a lui Sică Alexandrescu. Peste ani, marele regizor îl cinstea pe cel care luptase pentru înfăptuirea acestui proiect printr-o formulă ceremonioasă chiar pe cartea Caragiale în timpul nostru (1962):
Tovarășului Zaharia Stancu cu dragoste, cu respect, cu admirație,
Sică Alexandrescu.
Aceste reuşite sînt însă umbrite de nedreptăţile pe care le-au îndurat legende ale scenei româneşti obligate să se pensioneze forţat. Iată, de exemplu, ce notează marea actriţă Marioara Voiculescu în jurnalul său: (Marioara Voiculescu, ediţie îngrijită de Florica Ichim şi Oana Borş, 2003): „Din 1947 nu m-am mai suit pe scenă – şi azi sîntem în 20 ianuarie 1957 – pentru că aşa a vrut Zaharia Stancu de tristă memorie. El m-a îmbolnăvit – alături de multe alte evenimente“.
Tot în acea perioadă frămîntată, pe un alt exemplar preţios din colecţia mea (Desculţ, 1948), Zaharia Stancu se mărturiseşte în chip tulburător:
Tovarăşului Iosif Chişinevschi, învăţătorului meu, prietenului cald fără al cărui sprijin această carte n’ar fi fost scrisă, omului care mi-a deschis calea spre lumina Partidului, recunoştinţa şi dragostea tovărăşească a lui Zaharia Stancu, 29.XII.1948.
Într-o postare de pe blogul său din 22 decembrie 2011, profesorul Ioan Scurtu relatează, pe baza documentelor existente, cum în 1950, cînd Zaharia Stancu a fost exclus din Partid alături de alţi scriitori, reproşîndu-i-se colaborarea cu Siguranţa şi publicarea unor articole antisovietice, factorii de decizie au hotărît să acţioneze cu prudenţă, în cauză fiind personalităţi care activaseră în publicistică luînd atitudine împotriva fascismului şi a războiului hitlerist, iar după 23 august 1944 se alăturaseră partidului comunist sau celui social-democrat. Ana Pauker a propus un tratament diferenţiat pentru Eusebiu Camilar şi Lucia Demetrius, iar, plecînd de aici, Iosif Chişinevschi nu a ratat ocazia de a-şi sprijini ucenicul şi a cerut ca unora, printre care şi lui Zaharia Stancu, să li se explice că nu au ce căuta în Partid, dar să li se dea posibilitatea de a scrie. Intervenţie salutară şi inspirată, scriitorul rămînînd doar exclus din Partid, fără alte consecinţe, urmînd a fi reprimit în 1960, de cînd ascensiunea sa a fost neîntreruptă pînă la moarte.
articol publicat in Observator Cultural
25-10-2024
Nr. 1230